Acum vreo câteva luni, îmi bag o mână într-un buzunar și
ce să vezi, dau de niște bani! Ia te uită, îmi zic, oare ai cui or fi ăștia?
Păi, să ne gândim: haina care deține buzunarul este a mea, buzunarul cel prins
cu creițari asupra lui aparține hainei, banii stau bine mersi în buzunar, ca la
ei acasă, deci logica mă obligă să trag concluzia că banii nu pot fi decât ai
mei! Ha! După aia îmi amintesc că mi se întâmplă destul de des să uit bani prin
tot felul de locuri, dar niciodată ...în portofel! Strașnică treabă, dar ce să
fac cu ei? Am de toate, n-am nevoie de nimic. Bine, asta cu am de toate, e o
mare gogoașă, de fapt n-am casă, n-am masă, n-am chef să mă scol dimineața,
n-am nici o ambiție să devin și eu, să devin ...vreun cineva și lista ar putea
continua tot așa, dar să nu schimbăm subiectul!
Îmi picase cu tronc un ceas albastru cobalt cu elemente
Swarovski. Acum, dacă ați sărit repede să mă faceți snoabă, e clar că n-ați
citit cu atenție, așa că reluați cititul de la ultimul alineat încoace!
Elemente Swarovski, nu cristale! Pentru cine are încă nevoie de lămuriri,
elementele Swarovki sunt rudele sărace de la țară ale cristalelor, deci, mai
îndrăznește careva? Nu, așa ziceam și eu! Buuun, pe scurt, am aranjat
trebușoara, prin urmare, banii au plecat, ceasul a venit. Dacă s-au întâlnit pe
drum și s-au vorbit, n-am cum să vă spun, n-am nici o dovadă, dar niște
bănuieli, tot am eu!
Vreo trei zile m-am uitat chiorâș la ceasul cel albastru
cobalt, nu-mi mai plăcea de mutra lui și pace! Parcă era mai frumos în poză! Faza
asta cu nu-mi mai place de mutra a ceea ce-mi cumpăr e bine întipărită în
ADN-ul meu, căci mi se întâmplă de fiecare dată: îmi place obiectul în magazin,
îmi place când îl plătesc la casă, când îl bag în traistă, apoi se întâmplă
ceva de-a dreptul inexplicabil pe drumul spre casă, de nu-mi mai place deloc
când îl scot din traistă! Inevitabil, arunc totul într-un fund de dulap iar
după câteva zile, sau chiar săptămâni, încep să reanalizez: ”Bă, dar ce are
bluza asta, parcă nu-i așa de urâtă, nu?” Și tot așa, duc o întreagă muncă de
lămurire, eu cu mine, pe banii mei, până ajung să mă păcălesc de una singură că
e cazul să mă și folosesc de acel ceva, dacă tot l-am plătit!
Așa și cu ceasul cel albastru cobalt, după trei zile, mă
hotărăsc: ia să-i fixăm noi ora și data. Buuun, s-a făcut! Ia să plecăm cu el
în lume... Buun și asta s-a făcut! În lume, mă iau cu treaba, degeaba
strălucesc elementele Swarovski să-mi atragă atenția, n-am timp de el! Târziu,
după amiază mă interesează cât e ora. Ceasul cel albastru cobalt îmi aruncă
țanțoș răspunsul:
- E 17,30 al zilei de 22 a lunii! Ei, ce zici, mă pricep?
- Te pricepi pe dracu! i-o arunc eu. Ora 17,30 este, n-am
ce zice, dar nu suntem în 22 ci în 21. Ia fă bine și n-o mai fă pe
avangardistul cu mine, n-o lua înaintea vremurilor tale!
- Stai bre, ce sari așa, încearcă el să mă îmbuneze, clipind
dintr-un element Swarovski la mine, timpul este... este relativ, n-a zis-o asta
unul, unul tare deștept... A, stai că știu și cum îl cheamă, Einstein! Ești tu
așa sigură că suntem pe 21? Undeva pe glob, tot e în 22!
- Ce mă, tu îți bați joc de mine? Eu îți cer să îmi dai
ora exactă și tu îmi dai citate din toți nepieptănații? Ia ascultă bă,
flecușteț, dacă suntem în 21, apoi să faci bine și așa să-mi arăți și tu!
Mă uit urât la el și-i fixez încă o dată
data. A doua zi dimineața stau cu ochii pe el: ora bună, ziua bună! L-am pus la
punct, clar, răsuflu eu ușurată! După amiază, iar îmi arată cu o zi înainte! Nu,
refuz să mă enervez! Stai, să vedem, să citim manualul, poate nu știu eu cum
merge treaba! Iau manualul, citesc instrucțiunile în română. Nimic nou, îl
fixasem bine. Schimb limba, poate nu înțeleg eu româna. În franceză, aceeași
treabă, în engleză, la fel. Mi s-au terminat ideile! Ăla micu, de un albastru
cobalt, strălucește din toate elementele și continuă, zi de zi, deși i-o fixez
iar și iar, să-mi arate data de mâine!
Mă lasă nervii! Apoi încerc tot felul de
variante: îl fixez la 12 ziua, nimic! Îl fixez la 12 GMT, nimic! La GMT+2, tot
aia! La GMT-2, GMT-4, GMT+4, frate, nu ești altceva decât un terorist care mă
vrea cu tot dinadinsul la balamuc! Promit că nu-mi mai bat capul cu tine, n-ai
decât să arăți ce dată vrei tu! Merde et ...toute sa famille des mots!!! Nu mai
pot, sunt chioară de somn de la prea mult GMT și tot degeaba! Eu cu teroriștii
nu tratez, așa că poți să te și iei și să te duci din casa mea, du-te-n ...Einstein,
să te scoată el în lume pe mână, dacă poate, că e mort! Și la faza asta, nu-i
nimic relativ!
Să mă calmez, zic, să mă calmez
uitându-mă la știri! Dau să ațipesc, pe televizor, unul gras și bondoc se
burzuluiește la unul cu față de păcălici și roșcat. Se amenință unul pe altul
cu război nuclear, ștergerea de pe fața pământului a țării celuilalt, fleacuri!
Trump și cu Kim Jong-un dacă n-au cu
ce-și ocupa timpul, mai bine mi-ar fixa mie ceasul! Iete aci problemă de
rezolvat, nu focoase-n sus, focoase-n jos! Apoi, am o mare revelație! Ia stai,
mi se pare mie sau ceasul meu albastru cobalt îmi arată ora și data din Coreea
de Nord?!! Păi, ce-ar fi așa de imposibil! Oricum m-am hotărât că nu-mi mai
pasă! Dar dacă mă întreabă careva cât e ceasul, ce-i răspund?
Urâtă treabă! Asta îmi aduce aminte de
bunica mea, care refuza tot timpul să-și mute ceasul ei cu suport din lemn, frumos
lucrat, după ora de vară, acesta arătând toată vara ora de iarnă. Iar când
întreba careva cât e ceasul, ea începea o întreagă demonstrație:
- Apoi, dacă ceasul meu arată atâta, ei
bine, al vostru trebuie să fie, să fie... atâta.
Asta-i viața, întrebi acu, afli mai
încolo! Nu trebuie să mai spun că le-a devenit lehamite la toți să mai întrebe,
mai bine se uitau după soare, aflau mai repede. Odată, una din mătuși se grăbea
tare, nimeni nu mai știe unde. A intrat cu viteză pe portită și văzând-o pe
bunica, a întrebat pe nerăsuflate:
-
Mamă, zi-mi repede cât e ora! Bunica a intrat în casă să afle. S-a întors, s-a
așezat tacticos pe băncuța din cerdac și fără grabă și întărindu-și vorbele cu
gesturi, a început:
- Apoi, dacă ceasul meu arată atâta...
Mătușa n-a mai suportat:
- Da zi, femeie, o dată cât e ceasul, ce
mă tot iei cu-al tău, cu-al meu... și a și plecat bombănind înapoi pe portiță!
Bunica s-a uitat lung după ea dar n-a
zis nimic! Eh, s-ar fi spus că a uitat afrontul, dar nu a fost deloc așa! După
moartea bunicii, s-au adunat toate neamurile la împărțirea averii. Bunica n-a
uitat pe nimeni, ficare a primit câte ceva, unul un teren în centrul satului,
altul o livadă habar n-am pe unde, altul casa bătrânească, altul via, altul
lucruri de prin casă... Și tot așa, până și-au dat seama că mătușa cea
nevrozată nu primise nimic. Rușinați, ceilalți au vrut să repare mintea cea
uitucă a bunicii. Unul din nepoți s-a trezit:
- Nu fi amărâtă, mătușico, găsim noi
ceva și pentru tine, sigur nu s-a dat tot! Ah, ia te uită, ceasul ăsta
străvechi, cu lemn lucrat, ce zici, îți place?
Buza de jos a mătușii a tremurat rău de
tot când a dat cu ochii de afurisitul de ceas. A scos un icnet și a dispărut,
bombănind, pe aceeași portiță!
Așa că, până la urmă, ceasul ăla
străvechi al bunicii, pe care nu și l-a dorit nimeni, prea multe amintiri cu
nervi biciuiți, a ajuns la mine! Și îl suspectez că îl învață prostii și pe al
meu, cel albastru cobalt, prea tânăr și prea prost ca să observe că e
manipulat!
Așa că mai bine să nu mă întrebe nimeni
cât e ceasul! Nu de alta, dar o să încep să vă spun:
- Păi dacă în Coreea de Nord, ora este
atâta, apoi la noi trebuie să fie, să fie...
- Sfârșit -
