La plecarea de la serviciu, liftul prea
plin. Prea multe figuri străine, prea multe opriri la prea multe etaje, ca să
culeagă prea mulți doritori să plece acasă. În plus, liftul coboară prea încet!
Afară, prea frig! Am treabă la elefant.ro unde e prea cald. Cumpărătorii stau
prea calmi la coadă și transpiră. Mă întreb dacă să leșin acum sau mai încolo.
Cum n-am leșinat niciodată în viața mea, nu știu cum se procedează, așa că amân
leșinul pe perioadă nedeterminată. În fine, înșfac cărțile, naiba s-o ia de
cultură, deja cere prea multe sacrificii și ies pe ușă în aerul prea rece.
Ajung în stație unde aștept. Și-aștept.
Ce-aștept? Eh, un tramvai! Și nu oricare tramvai, ci tramvaiul 6! Dar, parcă
prea aștept! Măi, măi și nu mai vine! Îmi vine să las baltă orice plăcere de a
merge cu tramvaiul și să chem, nu știu ce, un elicopter, o ambulanță, orice
cred că ar veni mai repede decât tramvaiul 6! În sfârșit, apare un 6 pipernicit
care cară după el un altul, defect. Mi-e și milă de el! Acu, dacă ne-ar căra și
pe noi, ăștia care am stat în frig cu ochii lungiți și galeși după el, apoi am
fi prea onorați! Și am fost. Vatmanul, băiat drăguț și generos, după ce o fi
analizat figurile noastre vineții de la aerul prea proaspăt, hotărăște să
oprească. Și ne ia pe toți. Găsesc chiar și loc pe scaun. Lângă mine, după ce
mă întreabă dacă îi permit, se așează o duduiță. Apoi începe să strănute și
să-și șteargă nasul. Guturai. Păi dacă stai prea mult pe-afară, ce vrei? Ia de
aici, un guturai! Îmi pare rău că i-am permis să se așeze, de parcă aveam
încotro, tare mă mănâncă limba să-i zic:
Auzi, departamentul Viruși e mai în spate, n-ai vrea să?
În dreptul depoului de la gară e zarvă
mare, suntem așteptați de niște meșteri cu chei franceze în mâini. Vatmanul
vrea să le lase peșcheș vagonul din spate și să plece mai departe. Zice că el
are călători, nu merge cu noi în depou, ce, ne duce în excursie? Una din cheile
franceze neagă categoric. Se lasă cu excursie. Mă enervez: apoi, stai nene,
dacă tot plecăm în excursie, să strângem și bani de bilete. Uite, mă ocup eu de
trebușoara asta, ba chiar, aș putea să fac și pe ghidul. Stimați doamne și
stimați domni, vedeți mormanul ăla de fiare? E acolo din 1910, un adevărat
artefact. Dar individul ăla în salopetă și șapcă? El e aici din 1980, un alt
artefact. Păi nu ? Simplu și profitabil.
Terminăm excursia, lăsăm încărcătura și
plecăm. Pe podul din Alexandru, vatmanul bagă viteza luminii, vrea să
recupereze timpul pierdut. Capurile noastre se apropie periculos de tare de
geamuri, chiar dacă noi ținem contra cu încăpățânare. Marea întrebare este, în
caz de impact, cine ar ceda primii, geamurile sau capurile noastre? Dacă săriți
cu răspunsuri dintr-astea categorice, eu zic că prea vă pripiți, că totul e în funcție
de o variabilă absolut hotărâtoare și anume, de cât de tare de cap e fiecare.
Pe la mijlocul podului, când eram aproape
sigură că ne azburcăm cu toată nădejdea fix în biserica Sf. Nectarie, un isteț își
întoarce mașina ca să ajungă pe celălalt sens de mers, pe unde credeți? Exact, chiar
prin fața tramvaiului nostru aflat în plin avânt. Nu vreți să știți ce frână interesantă
am experimentat! Și totuși, dacă tencuiala bisericii, aia care încă nici n-a fost
aplicată, este intactă, apoi totul se datorează acestui tânăr de o inteligență monumentală,
care și-a luat repede tălpășița, scrâșnind din toate patru roțile. Bine că n-a apucat
să vadă cu ce priviri zburlite i-am urat drum bun după ce ne-am extras de printre
scaune unde ne aruncase o tipă de neam prost, pe numele ei Inerția.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu