Portretul căsătoriei, de Maggie O'Farrell - o cale de ieșire peste veacuri (Jurnal de lectură)

Lucrezia di Cosimo de Medici (14 Feb 1545 – 21 Apr 1561) nu ar fi trebuit să devină soția lui Alfonso d'Este, duce de Ferrara. Menită ducelui îi fusese de fapt sora ei mai mare, Maria. Într-o epocă în care în care arta atingea culmi nebănuite dar în care se murea aproape din orice, moartea subită a Mariei chiar în timpul logodnei nu a contat deloc în mezalianțele politice care trebuiau să fie întărite, prin cea mai la îndemână metodă, căsătoria. Mireasa nu are decât să fie înlocuită cu următoarea fiică. 

Așa ajunge Lucrezia să devină soția ducelui de Ferrara, ea părăsind palatul Pitti al părinților ei, Cosimo I de' Medici, duce de Florența si mare duce de Toscana și Eleanora de Toledo, pentru a deveni ducesă in castelul soțului. În mai puțin de un an de la sosirea ei solemnă în Ferrara, Lucrezia avea să fie moartă, cauza oficială a morții sale fiind frigurile. Avea doar 16 ani. Numai că zvonuri despre o otrăvire a tinerii ducese chiar din ordinul soțului ei, ducele, se răspândesc iute și dăinuie peste timp, inspirându-i chiar poetului englez Robert Browning un monolog dramatic în versuri intitulat „My Last Duchess” (1842).

Așa cum o face în „Hamnet”, cel mai cunoscut roman al ei, Maggie O'Farrell se pricepe de minune să își introducă cititorii în atmosfera ducatelor italiene de secol XVI, închipuind și redând în paginile din „Portretul căsătoriei” viața luxoasă și de invidiat al nobililor, așa cum este ea văzută dinafară, dar mai ales așa cum mai probabil trebuie să fi fost văzută din interior din perspectiva femeilor lor: servite de armata de slujitori, înveșmântate în rochii fabuloase, împodobite cu bijuterii inestimabile, patronând petreceri fastuoase, pictate într-un stil idealist de artiștii cei mai de seamă a vremii, ele nu sunt în realitate decât niște captive de lux, datoare să nască moștenitori, datoare ca orice gest al lor să fie întru bunul plac și cinstire a soțului și a rangului. 

Romanul lui Maggie O'Farrell poate fi citit într-o cheie feministă, căci Lucrezia devine conștientă de abuzurile fine și crude ale soțului, justificate prin faptul că o feresc pe ea de pericole. Lucrezia lui Maggie O'Farrell e o femeie tânără și nu prea experimentată, da, dar una care înțelege ce i se întâmplă, care se revoltă în sinea ei și care încearcă să se apere. 

Iar ceea ce e mai frumos în „Portretul căsătoriei” este că, spre deosebire de Lucrezia cea adevărată, cea care sfârșește atât de timpuriu într-un mormânt din mănăstirea Corpus Domini, mausoleul familiei d'Este, Lucreziei din roman i se oferă o cale de scăpare, ca o reparație minimă de peste veacuri la cruda realitate istorică.

Lucrezia de’ Medici, portret atribuit lui Bronzino, dar și lui Alessandro Allori, ca. 1560, North Carolina Museum of Art

Mormântul din Corpus Domini din Ferrara, mausoleul familiei d'Este