Când ieși de la serviciu seara, după orele 21, îți spui
că na, cam asta ți-a fost ziua, ce altceva mai poate să se ți se întâmple? Aseară,
trec pe pietonalul Ștefan cel Mare: sunt puțin plictisită, n-am nimic
programat...sunt plictisită. Terasele sunt pline, e ceva forfotă! La una din
terase, o trupă cântă reușind să facă atmosferă și să binedispună nu numai pe
cei care beau un vin, ci și pe cei care trec întâmplător pe acolo. Chiar e frumos!
Mă mai binedispun și eu dar plec repede căci mă grăbesc să prind un tramvai
spre casă.
Ajung în stație, la Teatru, unde două zălude, căci altfel
n-am cum să le numesc, se distrează de minune apăsând, iar și iar, pe butonul
unei reclame la pampers, cremă de uns fundul bebelușilor sau mai știu eu ce, că
n-apuci să mai vezi produsul de nervi! Pe buton scrie: ”Fă gâgâlicea să râdă!”.
Am mai scris despre asta, cred că unii sunt deja la curent. Tu, n-ai ce face,
apeși pe buton și ăla micu’, din plâns trece imediat în râs. Instantaneu!
Fraților, când vedeți că cineva trece, la secundă, din plâns în râs, vă spun că
nu mai e cazul nici să-l înfășori în pampers, nici să-l mai ungi cu vreo cremă,
îl duci direct la psihiatru!
Cred că mai am încă o urmă de surâs pe chip, căpătat de
la terasele de pe pietonal, căci cele două zălude, apăsând de zor pe buton, râd
la mine așa, ca între complici! Vor să mă integreze în distracție! Îmi șterg
repede zâmbetul și-mi iau fața care zice ”Luați-vă imediat degetele alea
păcătoase de pe afurisitul de buton, că n-aveți nici un haz!”.
Zăludele par să priceapă, au un moment de zăpăceală, nu
știu cum să reacționeze! Un momențel, nu mai mult, căci uneia dintre ele îi
vine ideea salvatoare: cască teatral (doar suntem la doi pași de Teatrul
Național, se pare că actoria plutește în aer), își duce mâna la gură să-și
acopere căscatul, apoi mâna îi alunecă ușor, ușor pe spate unde își scarpină o
mâncărime înventată, fix la distanța necesară ca al ei cot să nimerească drept
în buton! Gâgâlicea cea isterică se pornește iar pe râs! Măi fată, ești tu
zăludă, dar proastă nu ești!
E clar, trebuie luptat cu alte mijloace: mă pomenesc că studiez
terenul, dacă sunt camere video, încotro sunt îndreptate, dacă sunt funcționale...
ce șanse am să nu fiu prinsă! Apoi trec repede în spatele refugiului de tramvai
unde reperez un mic panou electric, cu două fire aflate la vedere, făcându-mi
cu ochiul. Mă uit la fire și-mi dau seama brusc... și-mi dau seama, zic, ce de
lucrușoare inutile cărăm noi damele, zilnic, prin genți: portofel, parfum,
chei, ruj, telefon, ochelari de soare, ochelari de vedere (dacă e cazul, la
mine e cazul, mai mult, îmi explic acum de ce n-am zărit nici o cameră de luat
vederi deși e sigur că ele există!) și lista e lungă, lungă, de abia reușesc să
închid geanta când plec de acasă! Useless! Cu adevărat folositoare ar fi fost un
patent zdravăn, un cuțit serios, ceva cu care să mă reped la cele două fire și
să pun capăt agoniei! Stai: agonia mea sau agonia celui mic pe care l-am
diagnosticat deja ca având grave probleme la cap? I am confused!?!
Degeaba mă holbez la cele două fire, că nu vor să se taie
singure! Sper din tot sufletul ca un tramvai să vină și să le ia pe cele două
zălude, dar nici miracolul ăsta nu se întâmplă! În schimb, vine un tramvai care
să mă ia pe mine, așa că mă consider salvată! Mă așez repede, strategic, la
fereastră, să fiu sigură că nu-mi scapă nici o vitrină de la magazinele de pe
Cuza Vodă. Sunt foarte mulțumită! Atât de mulțumită că nu observ la timp cum în
fața mea se așează o tânără cu un bebeluș în brațe. Spun că nu observ la timp,
că s-au ocupat deja toate locurile ca să mai apuc să mă mut. Ce-i asta, e seara
bebelușilor? Ce cauți pe drumuri, femeie, la ora asta, cu ăla micu’ după tine,
să mă enervezi pe mine? Și mai e și nemâncat, căci tânăra mămică își scoate un
sân rotofei și-l bagă în gura plodului care începe să sugă cu lăcomie! Nimic mai
natural, o să-mi spuneți, ce te ultragiezi așa, soro! Eu nu mă ultragiez, dar
am pierdut toate vitrinele de pe Cuza Vodă! N-am apucat să zăresc nici una! Măcar
ăla micu’ suge liniștit, nu plânge, tot e ceva!
Mama, sânul și copilul sunt observați de un individ
așezat pe bancheta de vizavi. Acesta lasă brusc o brichetă de care părea
fascinat și începe să imite perfect scâncetul unui bebeluș. Voi vă imaginați
scena? Un copil adevărat, îndreptățit să scâncească, dar care tace mâlc și un
om în toată firea care scâncește, obsesiv, ca un copil mic!!! Păi scena asta
suprarealistă îl trimite pe Kafka drept în tabăra amatorilor! Toți călătorii
privim și nu ne vine să credem ce vedem. E clar, pe lângă seara bebelușilor, e
și seara nebunilor!
Tramvaiul trece în goană pe lângă vitrina puternic
luminată a unui magazin de ștampile. Vitrina nu i-a scăpat nebunului care lasă
repede scâncitul și trece la imitarea unei funcționare care are de ștampilat un
teanc de hârtii! Pardon, ce hârtii? Documente importante, doar alea presupun:
unu - a fi ștampilate, doi – a fi ștampilate atât de repede, nu? Mâinile nebunului
iau din dreapta documente imaginare, filă cu filă, le pun ștampilă și le
așează, ordonat, în stânga. În tot timpul ăsta, gura-i scoate sunetele
specifice unei ștampile aplicate, cu hotărâre, pe documentele cele importante:
Țac-pac! Țac-pac! Țac-pac! Țac-pac! Țac-pac! Într-un ritm sacadant, perfect
sincronizat cu propriile gesturi, până termină toate documentele! După ce
termină documentele, se pune iar pe scâncit în locul ăluia mic!
Nu, vă spun eu, Kafka a murit la timp, altfel nu mai avea
nici o șansă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu