Elif Shafak despre genocidul armean și despre ”Bastarda Istanbulului”, cartea pentru care i s-a intentat proces în Turcia

Elif Shafak

Atunci când a apărut romanul ”Bastarda Istanbulului”, în 2006,  acesta a fost foarte bune primit de către publicul din Turcia, numai că lucrurile nu s-au terminat aici, scriitoarea fiind dată în judecată pentru faptul de a fi făcut în carte referire la genocidul împotriva armenilor din 1915. Ori Turcia, la nivel oficial, nu recunoaște nici astăzi că pe teritoriul ei ar fi avut loc un astfel de genocid, așa că scriitoarea a devenit ținta unui proces, fiind acuzată de insultă la adresa propriei țării sale de origine. Pentru a se evita un conflict cu Uniunea Europeană, scriitoarea a fost achitată de Curtea din Istanbul încă de la deschiderea procesului. Prim-ministrul turc de la acea dată, Recep Tayyip Erdogan, a salutat decizia lăsând să se înțeleagă că articolul din codul penal care ar fi permis ca autoarea să fie incriminată, ar putea fi amendat.

Iată ce spunea Elif Shafak într-un interviu acordat cu ocazia lansării romanului:

Cum v-a venit ideea să scrieți ”Bastarda Istanbulului”?

O feministă americană a fost cea care m-a împins să o scriu. A doua zi după ce ne-am cunoscut, ea mi-a trimis un mail prin care mă informa că este nepoata unei familii de armeni, victime ale genocidului. ”Pentru ca tu să devii prietenă cu mine, scria ea, trebuie neapărat să știu care este poziția ta, care ești turcoaică, vizavi de acest genocid”. I-am povestit atunci o scenă dintr-o carte a americanului Kurt Vonnegut. Acesta povestește acolo cum un fiu, al cărui tată a trebuit să fugă din Turcia în 1915, îl întreabă ce i-ar spune unui turc dacă ar întâlni vreunul. Tatăl îi răspunde că, dacă ar fi să întâlnească un turc, l-ar întreba dacă astăzi turcii resimt sau nu lipsa armenilor. Ei bine, exact în spiritul acesta i-am răspuns și eu respectivei doamne: ”De când voi, armenii, ați plecat, țara a devenit mai seacă”. Și, într-adevăr, de atunci suntem secătuiți, atât pe planul cultural, artistic și filosofic, cât și pe cel al conștiinței noastre. De atunci, suntem prietene.

Deci nu ați dat un răspuns legat de recunoașterea sau nerecunoașterea genocidului?

Nu sunt nici istoric, nici diplomat, nici om politic. Sunt scriitoare. Și mă interesează ființa omenească. Grija mea este de a răscoli sufletele și de a sparge carapacele. Pentru asta, e mai bine să las deoparte discuțiile despre concepte, cifre sau statistici și să mă concentrez mai mult pe poveste. De altfel, am adunat numeroase mărturii despre ce a fost în 1915 de la armeni care mai vorbesc încă limba turcă. Nu cred în adevăruri istorice absolute. Este unul din motivele pentru care nu folosesc cuvântul genocid. Conceptul de genocid presupune un masacru organizat. Iar eu nu sunt sigură că asta s-a întâmplat în epoca otomană. Sigur este, în schimb, că ceea ce rămâne este suferința imensă și nedreptatea.

În roman, abordați problema armeană într-o manieră indirectă, prin femei. De ce prin femei?

În Turcia, cultura nu s-a transmis din generație în generație. Astfel, o generație a început de la zero (o dată cu fondarea Rebublicii Turcia din 1923), ceea ce a produs un mare vid din punct de vedere cultural. În felul aceste, continuitatea culturală a fost asigurată de femei.

În ce-o privește pe Armanoush, tânăra armeană din roman, citim în cartea dumneavoastră: ”Nu doar fiindcă era femeie, ci și fiindcă era armeancă se așteptau ca ea să se abțină de două ori mai mult să devină bibliofilă”. Este acesta modul tipic de gândire al diasporei armene?

Prima dată când am auzit asta, am fost și eu uimită. Dar apoi am constatat că unele familii de armeni din diaspora nu-și doresc ca ai lor copii să se atașeze prea mult de cărți. Mai ales în a patra și a cincea generație a famillilor de armeni intelectuali arestați în 1915, înainte de începerea deportării tuturor armenilor. Treaba asta am auzit-o de mai multe ori la cei ai căror bunici figurau pe lista intelectualilor din acea vreme.

Sunt armeni care spun: ”Dacă turcii ar recunoaște 1915, rupturile noastre interne ar deveni din ce în ce mai vizibile”. Nu este asta o manieră de a se complace în statutul de oprimat?

Ba da, dar atâta timp cât noi, turcii, nu vom admite partea noastră de tiranie și de opresiune, să nu ne așteptăm ca alții să abandoneze această psihologie de persecutat. Într-adevăr, cred că nu avem dreptul ca să ne așteptăm ca alții să uite de vreme ce noi refuzăm să ne aducem aminte.

Cum vedeți problema iertării, recurentă în romanul dumneavoastră?

Cred că a-ți cere iertare ține de un proces pozitiv de maturizare, împotriva căruia nu trebuie să ne răzvrătim. De altfel, nu cred că statul turc trebuie să facă ceva anume. Nu dinspre el va veni schimbarea. Dar noi, ca indivizi, putem spune: „Vă recunoaștem și vă împărtășim durerea. Dacă asta duce la ceva bun, atunci vă cerem iertare pentru tot ce s-a întâmplat”.