În trecut, de câte ori citeam, de exemplu, ”Interviu cu un vampir”, de Anne Rice, sau ”Dracula” lui Bram Stoker, ori vedeam filme cu vampiri, mă gândeam: domnule, dar nu se găsește nici un român să scrie o carte cu Vlad Țepeș, tot ăștia care poate nici nu știu unde se află România pe hartă o fac? Un român ar avea la dispoziție locurile pe unde a umblat Țepeș, ar avea istoria, ar avea legendele scrise sau nescrise, deci ar avea toate datele să scoată ceva bun. Și uite, că până la urmă s-a găsit cineva: Igor Bergler, cu a lui ”Biblie pierdută”.
Sunt genul de cititor care își cumpără cărțile, nu le primește gratuit de nicăieri. Deci, sunt atentă la ce cumpăr, sunt selectivă și am așteptări. De regulă, acord credit scriitorului, dar stau cumva la pândă, să-l prind cu o eventuală eroare de logică. În același timp, mă arunc în poveste, vizualizez totul, sunt acolo, în mijlocul acțiunii, laolaltă cu personajele. Dar, mai mult ca sigur toți cititorii fac asta.
Mai trebuie să precizez că literatura românească nu prea m-a atras niciodată, probabil o consecință a lecturilor obligatorii din școală. Am citit ”Cartea șoaptelor” a lui Vosganian și cam atât. Și totuși, m-a atras ”Biblia pierdută”, semn că strategia de marketing a funcționat.
N-o să mă apuc să povestesc acțiunea romanului, o să spun însă că are de toate: mesaje încifrate în cărți vechi și dispărute, enigme greu de pătruns, case cu pasaje secrete, crime, conspirații, locuri pline de farmecul de altă dată și... cel mai important, îl are pe Țepeș.
Deși are peste 500 de pagini, romanul se citește ușor și se simte că este construit în așa fel ca să aibă succes, aici, dar mai ales pe piața vestică. Practic citești un film. Dacă Hollywood-ul, printr-un ghinion, nu află de ”Biblia pierdută” și nu face un film după ea, nici nu știe ce pierde.
Mi-a plăcut că imaginea lui Țepeș rămâne una pozitivă, autorul nu-l demonizează inutil, nu-l pune să sugă niscaiva sânge, ba chiar îl tranformă în creatorul unui ordin secret cu scopul de a salva lumea. Deci, Țepeș este inteligent, carismatic, bun negociator, lasă impresie pe unde trece. Da, mi-a plăcut asta. De asemenea, mi-a plăcut că se fac numeroase referiri la date istorice, astfel că cine nu s-a aplecat asupra istoriei lui Vlad Țepeș (eu am făcut-o), poate să afle lucruri noi.
Mi-a plăcut că Igor Bergler s-a ferit de clișeul, omniprezent în toate romanele gen thriller ale vesticilor, al unei partide de sex între personajul principal care, invariabil, este un tip înalt, suplu, cu trupul dus la sală, îmbrăcat bine și vreo domniță - personaj secundar, care nu poate fi decât înaltă, suplă, cu picioare lungi, frumoasă și bine îmbrăcată. Da, Igor Bergler s-a ferit să-și agățe cititorii cu trucuri ieftine.
Mi-a plăcut că este introdus, fie și măcar în treacăt, Ștefan cel Mare, un alt personaj care merită făcut cumva cunoscut lumii întregi. Cine a văzut vreodată o statuie de-a lui, sigur a observat cât de mititel de statură era Ștefan ăsta, probabil că fără ajutor nu putea să se urce pe cal, era cam cât paloșul cu care lupta! Ei bine, Ștefan ăsta a reușit să domnească nu mai puțin de aproape jumătate de secol și mai mult, să moară în patul lui. Dacă nici asta nu era o performanță pentru acele vremuri... Apoi, mai umblă legenda că în luptă, căra mereu cu el tigva nu mai știu cărui sfânt, ca să-l ajute. Ce mai, a fost un om special și ar fi un personaj interesant. Ca să nu mai spun că Ștefan, Sfântul, este văr primar cu Vlad, Dracul. Numai în România noastră e posibil o așa asociere!!!!
În schimb, nu mi-a plăcut că personajele românești cam lipsesc, iar Charles Baker are cam puțină treabă prin Sighișoara. Mi-ar fi plăcut ca, spre finalul poveștii, Baker să se întoarcă la Sighișoara, să mai descopere vreun indiciu pe-aici.
În concluzie, cartea merită banii, mă bucur că am citit-o și... aștept să văd filmul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu