Fotograful Kevin Carter – Pulitzer, acuze și sinucidere

În martie 1993, în satul Ayod din sudul Sudanului, Kevin Carter, un fotograf din Africa de Sud (33 ani), surprindea cu aparatul său această imagine. În ea se vede un copil sudanez înfometat, îngrozitor de slăbit, care nici nu se mai poate mișca. În spatele lui, un vultur pare că pândește momentul în care se poate arunca asupra prăzii sale, prea șubredă ca să se mai poată apăra. Martor al acestei scene, de o putere simbolică fără asemănare a foametei și războiului civil care lovea regiunea la acea vreme, Carter a făcut cel puțin cinci instantanee. A așteptat apoi încă vreo douăzeci de minute în speranța că vulturul își va desface aripile și va da astfel o forță și mai accentuată scenei și imaginii. Vulturul însă, a rămas nemișcat. În cele din urmă, fotograful a izgonit pasărea și s-a îndepărtat de copil izbucnind în lacrimi. Când prietenul și colegul său Joao Silva, prezent și el în sat, l-a reîntâlnit, Carter era deja marcat. ”Era clar dezorientat. În timp ce-mi explica ce a fotografiat, tot arăta cu degetul spre ceva ce dispăruse oricum. Îmi tot vorbea de fiica lui, Megan, era nerăbdător să o strângă în brațe. Fără nici o îndoială, Kevin a fost foarte afectat de ceea ce a fotografiat iar asta l-a urmărit până la sfârșitul zilelor sale.”, povestește Joao Silva.

Fotografia a apărut în The New York Times pe 26 martie 1993 alături de un articol semmat de reporterul Donatella Lorch despre situația în care se afla Sudanul. Nota ce însoțea fotografia era una scurtă: ”O fetiță, slăbită de foame, se prăbușește pe drumul spre un centru de alimente din Ayod. Alături, un vultur așteaptă.” Impactul fotografiei este unul uriaș. La redacția ziarului sosesc o groază de mesaje în care se cereau vești despre soarta copilului. Ca urmare, ziarul mai publică după câteva zile un editorial prin care făcea cunoscut că fetița a reușit să ajungă la centru dar nu se știe dacă a supraviețuit.

Pe 12 aprilie 1994, la un an de la publicarea fotografiei, lui Kevin Carter i se decerna premiul Pulitzer. Prestigiosul premiu, simbolul recunoașterii profesionalismului său, a venit însă și cu o ploaie de acuze acerbe. I se reproșa că n-a dat dovadă de etică. Carter, care recunoscuse că n-a dat o mână de ajutor copilului, era, după părerea multora, mai demn de dispreț chiar și decât vulturul. ”Cel care nu-și ajustează obiectivul decât pentru a surprinde mai bine suferința nu este decât un prădător în plus prin acele locuri”, scria un cotidian apărut în Florida.

În dimineața zilei de 27 iulie 1994, la câteva luni de la primirea Pulitzer-ului, Kevin Carter își lua viața dând drumul la monoxidul de carbon în interiorul mașinii sale. Moartea sa n-a făcut decât să înmulțească acuzele: nu este apăsarea vinei sale cea care l-a împins spre sinucidere?

În 2011, Alberto Rojas, fotojurnalist la El Mundo, s-a hotărât să cerceteze împrejurările în care s-a făcut fotografia. El l-a întâlnit pe un alt fotograf, spaniolul José Maria Luis Arenzana, care fusese și el prezent în acele zile în Ayod și care făcuse o fotografie asemănătoare. Din punctul lui de vedere, copilul din fotografia lui Carter nu a fost lăsat în voia sorții. Era doar la câțiva pași de rudele sale și de centrul alimentar. Brățara de la mâna sa dreaptă dovedea că era deja luat în grija unei organizații umanitare. Ca urmare, Kevin Carter nu avea ce să facă mai mult pentru el. Alberto Rojas a făcut cercetări și în Sudan, el reușind să-l întâlnească pe tatăl copilului care... nu era o fetiță ci un băiețel. În Ayod nimeni nu văzuse fotografia lui Carter și nimeni nu-și făcuse griji cu privire la prezența vulturului lângă copil, căci vulturii erau o priveliște obișnuită pe acolo. Tatăl lui Kong Nyong, cum se numea băiatul, a confirmat că lângă el se afla mătușa acestuia (mama era moartă în urma unei nașteri), aceasta fiind preocupată să facă demersurile necesare pentru a obține alimente din centru. Copilul a supraviețuit atunci foametei dar a murit 14 ani mai târziu de malarie.

Kevin Carter s-a născut în 1960 la Johannesburg și a crescut în plin Apartheid. Prin anii '80 a renunțat la fotografia sportivă pentru a imortaliza represiunea regimului împotriva revoltei negrilor. În anii '90 a fondat, împreună cu alți trei jurnaliști (Ken Oosterbroek, Greg Marinovich și Joao Silva – care își va pierde ambele picioare în 2010 în Afghanistan) asociația Ban-Bang Club prin care își uneau forțele pentru a documenta ultimele zile ale Apartheid-ului și tranziția care avea să urmeze. Cu câteva zile înainte de a primi premiul Pulitzer, el a aflat de moartea prietenului său Ken Oosterbroek, împușcat într-un schimb de focuri la Thokoza. În aceeași zi este rănit și celălalt prieten al său, fotograful Greg Marinovich. Depresiv, sub efectul unui sedativ, Kevin Carter se sinucide pe 27 iulie 1994. Cuvintele sale de adio nu aveau să lămurească pe deplin motivele gestului său: ”Sunt deprimat, fără telefon, fără bani de chirie, fără bani pentru pensia alimentară, fără bani pentru datorii... fără bani!!! Sunt bântuit de amintirile vii ale masacrelor și cadavrelor, ale furiei și durerii, ale copiilor murind de foame și ale răniților, ale tirurilor nebune, câteodată ale polițiștilor, ale călăilor... Am plecat să-l întâlnesc pe Ken, dacă sunt suficient de norocos.”

Marți, 11 august 2015

Sursa: după un articol apărut în Le Nouvel Observateur 2015