Blestemul de a fi femeie în lumea arabă (Jurnal de lectură)

”Arsă de vie”, de Suad 

Editura Rao 2008

Psihologia modernă afirmă că bărbații încearcă să minimalizeze importanța femeii și s-o supună, ca o răzbunare a faptului că, născuți din femeie, în primii ani de viață sunt complet neputincioși și depind total de aceasta. Unele păreri, considerate fanteziste și de-a dreptul eretice de către Biserica Catolică, susțin că, de fapt, întemeietorul creștinismului nu a fost Iisus, ci Maria Mgdalena, deci o femeie, și că acesta ar fi un secret păstrat cu strășnicie de către Biserică, dominată de bărbați. Dar ceea ce se întâmplă astăzi cu femeile în lumea arabă nu are legătură nici cu psihologia modernă, nici cu Maria Magdalena, nici măcar cu mileniul în care trăim. Cartea-document ”Arsă de vie” este mărturia unei femei dintr-un sat din Cisiordania, supraviețuitoare a unei ”crime de onoare”, cum își numesc și își justifică arabii ororile cu care își pedepsesc femeile.

În lumea arabă, mai ales în zonele rurale, fetele sunt analfabete căci nu merg la școală; nu-și cunosc prea bine nici propriul sat pentru că nu au voie să părăsească locuința decât rareori și cu un scop bine precizat, deplasându-se doar însoțite; nu merg decât cu pași repezi și cu privirea plecată în pământ; sunt mereu desculțe dar obligate să poarte rochii și cămăși cu mâneci lungi cu gulere bine închise pentru ca nici un pic din pielea brațelor să nu fie expusă vederii; o fată nu se poate mărita decât dacă toate surorile ei mai mari s-au măritat, în ordinea vârstei. Orice abatere de la aceste reguli face ca fata să fie considerată o sharmuta (târfă) și devine victima unei ”crime de onoare”.

Femeia se naște doar pentru a fi sclava bărbaților din viața ei: până se căsătorește este sclava tatălui și fraților ei, iar după măritiș devine sclava soțului și a băieților pe care îi naște. Nu-și cunoaște niciodată soțul decât la nuntă, totul fiind hotărât de către părinții săi. O dată măritată, este datoare să fie supusă orbește soțului și, mai ales, să-i nască băieți. Dacă primul copil născut este o fată, devine ținta batjocurii întregului sat. Un bărbat se căsătorește doar pentru a avea băieți. Soția și fetele care au neșansa să vină pe lume nu valorează nici cât un animal din gospodărie și acest lucru li se reamintește mereu, cu reproș. Totul se reduce la supunere: ”Dacă tatăl tău îți spune <Rămâi în acest colț toată viața>, vei rămâne în acest colț toată viața. Dacă tatăl tău îți pune o măslină pe o farfurie și îți spune <Astăzi mănânci doar atât>, doar atât mănânci. Este foarte dificil să ieși din pielea asta de sclavă supusă, pentru că te naști cu ea, fiind fată, și, pe tot parcursul copilăriei noastre modul acesta de a exista, de a asculta de bărbat și de legea lui, este întreținut în permanență de tată, de mamă, de frate și singura ieșire constă în a te mărita. ”, spune Suad. De regulă, măritișul nu înseamnă decât a schimba un calvar cu un altul. Sunt muncite și torturate pentru orice greșeală, aceasta în timp ce bărbații și băieții nu mișcă un pai. Pot fi trase de păr cu sălbăticie și tunse, bătute cu cureaua sau cu picioarele până la a fi omorâte. Uneori, o fată poate fi ucisă de propria familie doar pentru că nu este suficient de harnică. Diferența dintre prețioșii bărbați și neînsemnatele femei se face și în ceea ce privește condițiile de trai și de igienă: femeia și fetele din casă folosesc o singură apă pentru a se spăla, aceeași pentru toate, soțul și băieții au dreptul fiecare la apă curată; bărbații au dreptul să meargă la oraș, la cinema, să facă tot ceea ce le trece prin cap, pe când femeile nici nu prea cunosc ceea ce se află dincolo de poarta propriei case.

Nimeni nu își dorește nașterea unei fiice, așa că femeile își ucid fetele nou-născute atunci când se consideră că sunt suficiente fete în casă pentru a sluji. Nimănui nu-i trece prin cap să investigheze sau să pedepsească aceste pruncucideri. Oricum, tot femeile sunt cele care le comit, așa că n-ar fi decât o nouă pedeapsă pe capul lor și numai al lor.

Deseori, este suficient un simplu zvon pentru ca o fată să fie consemnată ca fiind o sharmuta și, astfel, totul să se sfârșească pentru ea. O sharmuta în familie înseamnă rușinea supremă pentru capul acesteia, acesta făcându-se de râs în întregul sat. Pentru a-și recupera onoarea pierdută, părinții hotărăsc uciderea fetei. Cel care este desemnat să o ucidă, de regulă un frate sau un cumnat, consideră că este o mare onoare pentru el. ”Crime de onoare” se comit în țări ca Iordania, Cisiordania, Turcia, Iran, Irak, Yemen, India, Pakistan, Israel, chiar în unele zone din Europa. Legislația din aceste țări, în rarele cazuri când o ”crimă de onoare” ajunge în instanță, este una foarte permisivă, asasinul fiind practic nepedepsit. Cu toate acestea bărbații nu se abțin din încerca să păcălească femeile și de a le compromite, știind foarte bine ce soartă le așteaptă. Cu toate acestea, femeile cad în continuare în plasa vorbelor lor dulci și mieroase, cred în falsele lor promisiuni de căsătorie, comițând ireparabilul.

Este și cazul autoarei Suad (un pseudonim, de altfel), care râmânând însărcinată cu un băiat din vecini, după ce acesta a convins-o că o ia de soție și devenită o sharmuta, este condamnată de familia ei. Un cumnat îi dă foc în curtea casei. Cuprinsă de flăcări, ea reușește să sară gardul în stradă, unde este găsită de câteva femei și dusă la spital. S-ar crede că aici se sfârșeste coșmarul ei, dar nu este deloc așa. În spital nu primește îngrijirile medicale necesare tocmai pentru că s-a aflat că e vorba de o ”crimă de onoare”. Propria ei mamă vine la căpătâiul ei pentru a-i da să bea otravă și pentru a desăvârși practic ceea ce cumnatului nu i-a reușit. Familia o vrea moartă cu orice preț pentru a se reabililta în ochii consătenilor. Nu reușește nici ea datorită apariției, pe neașteptate, a unui doctor. Treburile acestea nu se fac cu prea mulți martori. Mai mult moartă decât vie, Suad naște. O membră a organizației Terre des Hommes o descoperă și o scoate din țară împreună cu copilul, ducând-o în Elveția unde este îngrijită și salvată. Astfel, Suad devine una dintre rarele cazuri în care o victimă a unei ”crime de onoare” supraviețuiește și vorbește despre asta, mai ales că aceste crime nu ies aproape niciodată la suprafață.

Atât pe coperta unu cât și pe coperta patru chipul lui Suad este acoperit de o mască. Lucrul acesta a fost necesar nu pentru a ascunde ravagiile focului, căci acesta n-a apucat să-i cuprindă chipul, ci pentru ca familia ei să nu o recunoască. Ar călători peste mări și țări pentru a o ucide.

De neînțeles este cum femeile, după ce, fete fiind, au trăit cu spaima de a nu greși și de a muri în urma capriciilor taților și fraților lor, după ce se mărită și nasc copii, ajung să-și trateze la rândul lor fiicele exact în modul în care au fost tratate și ele, fără excepție și fără milă.

Interesant este faptul că, înafara unor cărți scrise de supraviețuitoarele unor astfel de orori, atunci când își fac curaj să scrie, mai nimeni nu vorbește și nu militează pentru îndreptarea lucrurilor. Persoanele publice nu par a se lega de subiectul acesta, așa cum au făcut-o pentru Tibet, Darfur etc. Oare de ce?