Despre cărţi, muzică, pictură şi oameni!: august 2015

vineri, 28 august 2015

”Misterele Berlinului”, de Joseph Kanon (Jurnal de lectură)

Editura Rao 2009

Titlu original: ”The Good German” 2001

Jake Geismar este unul din mulții jurnaliști veniți în Berlin, după înfrângerea Germaniei în cel de-al Doilea Război Mondial, pentru a pune mâna pe un subiect pentru ziarul la care lucrează, dar și pentru a o căuta pe Lena, nemțoaica pe care o iubește, rămasă aici. Orașul, puternic bombardat de către aliați, este tot o ruină, peste tot nu se pot vedea decât dărâmături și nu se poate simți decât miros de fum și de cadavre. Între aliați pare să se ducă și un altfel de război, americanii și rușii străduindu-se să ajungă primii la savanții și la tehnologia Germaniei pentru a le putea exploata în interes propriu.

Atunci când un soldat american este ucis, Jake simte că această moarte care, aparent, nu interesează pe nimeni, ascunde lucruri mult mai grave pe care dorește să le cerceteze și să le aducă la lumină. Căutările lui îl fac să vadă mai bine fața războiului care schimbă oamenii determinându-i să comită fapte pe care nu și-ar fi închipuit vreodată că le-ar fi putut face, orori comise cu un singur scop: supraviețuirea. El descoperă un Berlin în care nimeni nu mai este ceea ce pare, în care fiecare își ascunde cu orice preț trecutul de nazist, chiar dacă pentru aceasta trebuie să mai comită alte fapte reprobabile, în care învingătorii nu sunt cu nimic mai buni decât cei învinși atâta timp cât profită de cel căzut la pământ pentru a trage foloase materiale.

Un roman stufos, are peste 600 de pagini, un adevărat film thriller așternut pe hârtie, în care Joseph Kanon aduce în discuție și fața nevăzută a războiului, aceea poate care nu a apărut în reportajele vremii, în care au loc violuri și jafuri, astfel că nu se mai știe când anume a fost mai rău: în timpul războiului sau după. De altfel, romanul a și fost ecranizat în 2006 (afișul filmului dând și coperta ediției de la Rao) în regia lui Steven Soderbergh , avându-i în rolurile principale pe George Clooney și pe Cate Blanchett, care a reușit o nominalizare la Oscar pentru cea mai bună coloană sonoră și o nominalizare la Festivalul de Film de la Berlin pentru regie.

Carte vs. film

Cine a citit cartea apoi a văzut filmul, probabil că a fost șocat de cât de mult a fost ea denaturată. Mai ales personajul Lenei care dintr-unul pozitiv devine unul total negativ. Romanul ne prezintă o Lena victimă a războiului, violată de ruși, salvată in extremis de la moarte de Jake. O femeie normală, cuminte suferind, iubirea vieții lui Jake. Pentru a o salva pe ea Jake își pune viața în pericol, întrucât soțul ei, matematicianul Emil Brandt, este cel care a comis crime pentru naziști. Așadar Lena nu este nici o spioană, nici evreică, nici un greifer – adică un evreu care prinde alți evrei pentru naziști pentru a-și asigura supraviețuirea, nu devine o femeie ușoară care se culcă cu soldații americani pentru bani, nu este amanta mortului Tully - pe care nu ea îl ucide, nu este nimic din ceea ce o prezintă filmul. Este doar o femeie învinsă de război care este salvată din infern de către Jake, din iubire.

În film nu se văd decât scene în care George Clooney ia mereu bătaie, nu apar personaje ca evreica Renate, care devine greifer pentru a-și proteja copilașul, copil scos din țară și adoptat de Jake , sau ca fotografa Liz din ale cărei instantanee Jake descoperă indicii care îl vor conduce la rezolvarea crimei. Totul este atât de denaturat, totul este atât de superficial tratat încât abia dacă înțelegi ceva. Romanul, mult mai profund, mai trist, cu personaje asupra cărora nu te poți hotărî dacă sunt complet pozitive sau complet negative așa cum este și în viață, de altfel, a fost redus la aproape două ore în alb-negru de împărțit pumni și curve. Grav și rușinos!

Imagini din filmul "The Good German" 2006

miercuri, 26 august 2015

”Cel care mă așteaptă”, de Parinoush Saniee (Jurnal de lectură)

Editura Polirom 2012

Un roman, interzis de două ori de cenzură, despre condiția femeii în societatea iraniană, o societate foarte restrictivă în ceea ce privește drepturile femeilor, dominată de cutume străvechi și de o religiozitate împinsă până la fanatism, ale căror reguli sunt de cele mai multe ori bizare sau greu de înțeles pentru cei din lumea democrată. De exemplu, în Iran, mai ales în zona rurală, a asculta muzica difuzată la radio este un păcat sau, atunci când râd, fetelor nu trebuie să li se audă râsul sau să li se vadă dinții.

Tânăra Masum trăiește în Teheran după ce a venit, împreună cu familia ei, dintr-o zonă rurală. Suspectată că s-ar fi îndrăgostit de un farmacist, pe care îl zărise în drumul spre școală, este măritată cu forța cu tânărul Hamid, un băiat pe care nu-l mai văzuse niciodată în viața ei. După măritiș află că soțul ei face parte dintr-o grupare ilegală de activiști care luptă impotriva puterii politice, ceea ce îl pune sub supravegherea permanentă și vigilentă a SAVAK-ului (serviciile secrete iraniene), care nu se dă în lături de la nimic pentru a întări puterea șahinșahului. Viața lui Masum se împarte între copiii ei, dorința de a-și continua studiile întrerupte și teama cumplită ca soțul să nu-i fie prins și torturat. În cele din urmă, inevitabilul se produce: Hamid este arestat iar casa îi este percheziționată de SAVAK.

Încet-încet, mediul politic începe să se schimbe, populația Iranului este din ce în ce mai pornită și mai revoltată, au loc manifestații de amploare. În încercarea de a calma spiritele, șahinșahul promite eliberarea unor deținuți politici, printre aceștia numărându-se și Hamid. El participă activ la revoluția din 1979 care are ca rezultat abdicarea șahinșahului care pleacă în exil și venirea la putere a ayatollahului Khomeini. Numai că schimbarea de regim nu se dovedește a fi una în bine, Iranul schimbând un tiran cu un altul mult mai crud. Țara este în haos, se pornește o adevărată vânătoare de vrăjitoare, guvernul islamic proaspăt instaurat înlăturând orice urmă de libertate și de normalitate. Revoluționarii luptaseră degeaba. Peste toate acestea începe și războiul cu Irakul.

Cum era de așteptat, Hamid nu se regăsește în ideologia noului regim și se implică din nou în acțiuni împotriva puterii. Este hăituit, arestat și, de această dată, executat. În calitate de soție a unui ”dușman al poporului”, Masum este dată afară din serviciu. Copiii ei suportă, de asemenea, consecințele: nu se pot angaja nicăieri și nu sunt admiși la nici o universitate. De aici încolo, pentru Masum începe lupta pentru supraviețuirea ei și a copiilor. Căci aceasta este trăsătura principală care o caracterizează pe Masum: este o luptătoare. Toată viața ea s-a luptat cu familia și cu societatea pentru a-și ajuta soțul și copiii. Sacrificându-se pentru ceilalți, a luptat și a ieșit mereu învingătoare. Și totuși, când viața o aduce din nou în calea iubirii sale din tinerețe, farmacistul, când este pe cale să își găsească propria fericire, luptătoarea Masum nu mai are putere. Nu se mai poate opune nici copiilor, nici prejudecăților, așa că marea ei iubire se limitează la câteva priviri furișe în tinerețe și la câteva întâlniri nostalgice la bătrânețe.

Un roman bunicel dar care nu se ridică la nivelul literar al altor romane despre viața în Orientul Mijlociu cum ar fi ”În țara bărbaților” de Hisham Matar sau ”Sirenele Bagdadului” de Yasmina Khadra , succesul la public datorându-se probabil aurei de mister ce învăluie aceste societăți închise și dominate de tradiții.

Parinoush Saniee

marți, 25 august 2015

Victor Gabriel Gilbert's Flower Markets

The Flower Market by Victor Gabriel Gilbert

Market Day, 1882 by Victor Gabriel Gilbert

A Parisian Flower Market by Victor Gabriel Gilbert

At the Market by Victor Gabriel Gilbert

Flower Market in Front of the Church of the Trinity by Victor Gabriel Gilbert

Flower Market Pont Neuf by Victor Gabriel Gilbert

The Flower Market under the Louvre Bridge by Victor Gabriel Gilbert

The Flower Market by Victor Gabriel Gilbert

The Flower Market, Paris by Victor Gabriel Gilbert

The Flower Shop by Victor Gabriel Gilbert

miercuri, 19 august 2015

The Insider (1999)

Regia Michael Mann, cu Al Pacino și Russell Crowe

7 nominalizări la Oscar

Eroii vremurilor noastre nu pornesc la luptă în armuri strălucitoare împotriva unor dușmani fabuloși, remarcându-se prin vitejie și întorcându-se victorioși. Eroii vremurilor noastre sunt oameni obișnuiți care reușesc să-și învingă frica și îndoiala, își riscă liniștea și viitorul familiei lor pentru principii, pentru adevăr, pentru a nu-și păta mâinile cu sânge: spre exemplu un chimist din laboratorul unei mari companii de tabac care nu este de acord să pună viața fumătorilor în pericol doar de dragul profitului. Un singur om împotriva unui imperiu de miliarde de dolari.

Cine n-a văzut încă ”The Insider” trebuie neapărat să-l vadă. Bazat pe un fapt real, cu un Al Pacino de-a dreptul genial și un Russell Crowe la înălțime, filmul tratează povestea lui Jeffrey Wigand, un whistleblower din industria tutunului și a jurnalistului Lowell Bergman de la ”60 Minutes” de la CBS. Un film de excepție despre jurnalismul adevărat, despre cuvântul dat și respectat, despre integritate profesională. Jurnalistul Lowell Bergman reușește să-l convingă pe Jeffrey Wigand să dea un interviu la emisiunea lui prin care să spună Americii și lumii întregi că în țigări se introduc substanțe cancerigene, menite să inducă dependența, deși are un contract de confidențialiate. Acest lucru dă startul unui întreg război psihologic între el și companie, în care totul pare să se prăbușească în jurul lui, în care are momente de slăbiciune, în care nu mai are încredere în nimeni, nici măcar în singurul său aliat, Bergman. Extraordinar este că atunci când CBS, în urma presiunilor din partea companiei de tutun, hotărăște să nu difuzeze decât o parte din înterviu, punându-l pe Wigand într-o situație ingrată, Bergman se transformă el însuși într-un wistleblower pârându-și propriul post presei scrise, forțându-le astfel mâna.

Pe lângă povestea bine spusă, filmul are o coloană sonoră care nu-i lasă indiferenți pe cei care îl vizionează, mai ales vocea Lisei Gerrard sau piesa inconfundabilă ”Rites” a lui Jan Garbarek.

Dr. Jeffrey Wigand, Russell Crowe, Al Pacino, Lowell Bergman

marți, 18 august 2015

"Însemnările secrete ale lui Descartes", de Amir D. Aczel (Jurnal de lectură)

Editura Nemira 2008

Titlu original: ”Descartes' s Secret Notebook” 2005

Matematicianul Amir D. Aczel scrie o biografie a unui alt matematician strălucit, cunoscut mai degrabă ca filosof, René Descartes, acordând atenție legăturilor sale cu o societate ocultă, anume Frăția de Rozacruce, unui carnet plin cu note codificate, dar și morții sale misterioase de pe pământ suedez.

Născut în Franța, într-o familie bogată și într-o vreme în care totul era de descoperit, Descartes a avut posibilitatea și libertatea de a se preocupa și de a studia ceea ce îl interesa. Marea problemă era însă aceea că dacă o descoperire contravenea preceptelor bisericești atunci descoperitorul era în mare pericol. Este și cazul lui Descartes care, contemporan cu procesul lui Galilei, a înțeles că pentru a nu avea necazuri trebuia să-și tăinuiască anumite descoperiri. A negat cu vehememență zvonurile care circulau pe seama lui privitoare la apartenența sa la Frăția de Rozacruce, o societate de savanți și reformatori înființată în Germania în prima parte a secolului XVII-lea, în care matematicienii ocupau un loc important. A negat până într-acolo încât a renunțat o perioadă să mai facă matematică, întrucât era cunoscut că toți matematicienii străluciți fac parte din frăție.

Sébastien Bourdon - Portretul presupus al lui René Descartes

De frica Inchiziției, Descartes a renunțat să-și publice lucrarea intitulată ”Le Monde”, o lucrare de știință la care muncise din greu și s-a mutat în Olanda, o țară majoritar protestantă, unde spera că va avea parte de mai multă toleranță. Ca măsură de precauție, își schimba domiciliul brusc și des, adresa lui neavând-o mai nimeni. Când a publicat pentru prima oară ”Discurs asupra metodei” (în Olanda 1637), primul tiraj al cărții a fost anonim. Era prima sa lucrare care vedea lumina tiparului (la acea dată Descartea avea 41 de ani), ea devenind repede cea mai citită dar și cea mai controversată operă a vremii. Secretul autorului ei nu a ținut mult, identitatea acestuia fiind repede deconspirată. Interesant este că Descartes a scos de la publicare acele părți din Discurs în care se arăta de acord cu ideile lui Copernic și Galilei conform cărora Soarele era centrul Universului și nu Pământul, idee revoluționară care a dus la moartea lui Galilei. Și-a ținut adevăratele păreri doar pentru sine. Controversele iscate de lucrarea sa l-au făcut pe Descartes să trăiască și mai ascuns, și mai retras. Protestantismul majoritar din Olanda nu l-a ajutat cine știe ce, filosoful ajungând să fie acuzat ca este ateu, ceea ce era la fel de periculos căci puteai să fii ars pe rug pentru asta.

Influența lui Descartes asupra reginei Christina a Suediei

Descartes a stat în Olanda timp de douăzeci de ani după care, invitat la curtea suedeză de către tânăra regină Christina, vrăjită de ideile sale, a părăsit Olanda pentru a merge în Suedia și a deveni profesorul de filosofie al reginei. Deși nu era o femeie frumoasă, tânăra regină era una foarte inteligentă și învățată: vorbea fluent în zece limbi, îi citise pe Platon și pe stoici, era interesată de artă, muzică, științe și literatură. După ce l-a citit și pe Descartes și l-a dorit cu orice preț pentru sine ca profesor de filosofie. Deși nu si-a dorit să meargă în Suedia, Descartes, măgulit de atenția unei suverane, a acceptat în cele din urmă invitația, ajungând la Stockholm în 1649, fiind primit aici cu toate onorurile. Primirea fastuoasă, copleșirea cu daruri și atenția acordată de regină au stârnit furia și ura crâncenă a nobililor de la curte, nici unul nevăzând cu ochi buni posibila influență a unui catolic francez asupra suveranei lor de religie luterană.

Regina Christina a Suediei în 1670, portret de Jacob Ferdinand Voet

Cu timpul, regina Christina a devenit din ce în ce mai subjugată de îndrăgitul ei filosof, vorbindu-se din ce în ce mai mult de o relație de dragoste între cei doi, chiar dacă era doar una pur platonică.

O moarte misterioasă

La cinci luni după sosirea la Stockholm, pe 3 februarie 1650, Descartes, care fusese sănătos toată viața lui și care avusese tot timpul grijă de sănătatea lui mâncând preponderent fructe și legume proaspete, s-a îmbolnăvit brusc. Medicul trimis de la curte l-a diagnosticat cu pneumonie și i-a recomandat ca tratament luarea de sânge. Trebuie menționat că medicina acelor vremuri era una destul de limitată, aplicând la aproape toate bolile unul și același tratament inutil: luarea de sânge. Descartes, care studiase anatomia, știa că n-are cu ce să-l ajute ba, mai mult, risca să se infecteze grav, a refuzat tratamentul. Medicul care, îl ura la fel de mult pe filosof ca și curtenii, declarând chiar că îl dorea mort, s-a simțit profund jignit de refuzul pacientului, proorocind în dreapta și stânga că Descartes va muri. În câteva zile și spre nemulțumirea doctorului, Descartes a început să se înzdrăvenească. A mâncat, a băut și ca remediu a cerut un pahar cu alcool aromatizat cu tutun. Paharul cu alcool era menit pentru a-i provoca voma și pentru a-i curăța astfel trupul de rău. Doctorul i-a preparat băutura dorită. Descartes a băut licoarea închisă la culoare oferită și până a doua zi dimineața era în agonie, vomitând sânge și un lichid negru. Disperat, l-a lăsat pe doctor să-i ia sânge dar asta nu l-a salvat, murind la o zi după ce a băut alcoolul aromat, la 11 februarie 1650. Avea aproape 54 de ani. Imediat zvonurile despre o posibilă otrăvire au început să circule. Ciudat este că, deși profund îndurerată de moartea filosofului și dorind să-i confere postum un titlu nobiliar precum și o înmormântare într-un mausoleu de marmură alături de regii Suediei, regina Christina, la sugestia ambasadorului Franței la curtea sa, Pierre Chanut, dispune îngroparea lui Descartes în cimitirul azilului pentru orfani, un cimitir sărăcăcios și mizerabil.

Abia în 2 octombrie 1666 trupul lui Descartes, fără craniu, a fost deshumat și repatriat în Franța, osemintele lui fiind depuse într-o criptă a bisericii Sainte-Geneviève-du-Mont din Paris, biserică distrusă ulterior în timpul Revoluției Franceze. După un timp în care trupul a stat în Muzeul Monumentelor Franceze, Descartes și-a găsit în cele din urmă odihna, începând cu 1819, în vechea biserică Saint-Germain-des-Prés. Chimistul suedez Jöns Jacob Berzelius, prezent la deshumarea lui Descartes, a văzut că îi lipsește craniul. A aflat că la o licitație din Suedia s-a pus în vânzare craniul lipsă, l-a cumpărat și l-a donat statului francez pentru a fi înmormântat la un loc cu trupul. Dorința nu i-a fost îndeplinită, craniul lui Descartes, fără mandibulă și fără dinți, ajungând exponat la Museé de l'Homme din Paris. Bunurile lui Descartes, mai ales manuscrisele lucrărilor sale nepublicate, împreună cu carnetul cifrat, au încăput pe mâna ambasadorului Chanut care le-a trimis cumnatului său Claude Clerselier, apoi au dispărut în negura timpului.

După moartea lui Descartes, regina Christina a intrat într-o depresie profundă. Simțea că nu este în stare să conducă țara, acum că filosoful ei drag nu mai era. A abdicat în 1654, s-a convertit la catolicism și s-a mutat la Roma, centrul religiei catolice. Interesant este că, după ce a dat cu piciorul propriei sale țări, a încercat să cucerească Napoli și să se proclame acolo regină, iar după un timp a încercat să obțină coroana Poloniei. Nu a avut izbândă în nici unul din cele două cazuri așa că s-a întors la Roma unde a trăit până la moartea ei din 1689. A fost înmormântată în bazilica San Piedro.

Secretul lui Descartes

Carnetul cu notițe cifrate ale lui Descartes a fost deslușit prima dată de Leibniz care, confruntat cu criticile contemporanilor săi că ideile sale inovative în ale matematicii (el fiind inventatorul calculului diferențial) erau inspirate de la alții, a ales să nu publice descoperirea lui Descartes tocmai pentru a nu da din nou motive de bănuială. De atunci, numeni nu a reușit să mai descifreze misterul până în 1987, când Pierre Costabel a reuțit să afle că secretul lui Descartes era descoperirea Formulii lui Euler privind corpurile tridimensionale: F+U-M=2, unde F = fețele, U = unghiurile și M = muchiile acestor corpuri tridimensionale. Practic, formula lui Euler, cea care a stat la baza științei topologiei, fusese descoperită cu mult timp înainte de către Descartes. Frica lui Descartes de Inchiziție, căci formula confirmă adevărul teoriei lui Copernic, l-a făcut pe acesta să își ascundă descoperirea, de lauri bucurându-se Euler.

luni, 17 august 2015

Abstract bird painting by Blaire Wheeler

Abstract bird painting by Blaire Wheeler

sâmbătă, 15 august 2015

Un nou roman de J.R.R. Tolkien în curs de apariție

Este vorba de ”The Story of Kullervo” - un roman scris de Tolkien în 1914, pe când era student la Oxford, lucrarea fiind păstrată de atunci în biblioteca universității, manuscrisul nefiind niciodată terminat. Este povestea unui orfan dotat cu puteri magice care încearcă să se răzbune pe vrăjitorul Untamo, cel care i-a ucis tatăl și i-a răpit mama. Kullervo este vândut ca sclav și ajunge să lege, fără să o știe, o relație incestuasă cu sora lui geamănă.

Povestea de acum nu are nici o legătură cu cea spusă în ”Stăpânul inelelor” și face parte dintr-o serie de texte inedite ale lui Tolkien publicate recent. Romanul va fi publicat, în limba engleză, pe 26 august 2015 în Marea Britanie și pe 27 octombrie 2015 in Statele Unite.

Blestemul de a fi femeie în lumea arabă (Jurnal de lectură)

”Arsă de vie”, de Suad

Editura Rao 2008

Psihologia modernă afirmă că bărbații încearcă să minimalizeze importanța femeii și s-o supună, ca o răzbunare a faptului că, născuți din femeie, în primii ani de viață sunt complet neputincioși și depind total de aceasta. Unele păreri, considerate fanteziste și de-a dreptul eretice de către Biserica Catolică, susțin că, de fapt, întemeietorul creștinismului nu a fost Iisus, ci Maria Mgdalena, deci o femeie, și că acesta ar fi un secret păstrat cu strășnicie de către Biserică, dominată de bărbați. Dar ceea ce se întâmplă astăzi cu femeile în lumea arabă nu are legătură nici cu psihologia modernă, nici cu Maria Magdalena, nici măcar cu mileniul în care trăim. Cartea-document ”Arsă de vie” este mărturia unei femei dintr-un sat din Cisiordania, supraviețuitoare a unei ”crime de onoare”, cum își numesc și își justifică arabii ororile cu care își pedepsesc femeile.

În lumea arabă, mai ales în zonele rurale, fetele sunt analfabete căci nu merg la școală; nu-și cunosc prea bine nici propriul sat pentru că nu au voie să părăsească locuința decât rareori și cu un scop bine precizat, deplasându-se doar însoțite; nu merg decât cu pași repezi și cu privirea plecată în pământ; sunt mereu desculțe dar obligate să poarte rochii și cămăși cu mâneci lungi cu gulere bine închise pentru ca nici un pic din pielea brațelor să nu fie expusă vederii; o fată nu se poate mărita decât dacă toate surorile ei mai mari s-au măritat, în ordinea vârstei. Orice abatere de la aceste reguli face ca fata să fie considerată o sharmuta (târfă) și devine victima unei ”crime de onoare”.

Femeia se naște doar pentru a fi sclava bărbaților din viața ei: până se căsătorește este sclava tatălui și fraților ei, iar după măritiș devine sclava soțului și a băieților pe care îi naște. Nu-și cunoaște niciodată soțul decât la nuntă, totul fiind hotărât de către părinții săi. O dată măritată, este datoare să fie supusă orbește soțului și, mai ales, să-i nască băieți. Dacă primul copil născut este o fată, devine ținta batjocurii întregului sat. Un bărbat se căsătorește doar pentru a avea băieți. Soția și fetele care au neșansa să vină pe lume nu valorează nici cât un animal din gospodărie și acest lucru li se reamintește mereu, cu reproș. Totul se reduce la supunere: ”Dacă tatăl tău îți spune <Rămâi în acest colț toată viața>, vei rămâne în acest colț toată viața. Dacă tatăl tău îți pune o măslină pe o farfurie și îți spune <Astăzi mănânci doar atât>, doar atât mănânci. Este foarte dificil să ieși din pielea asta de sclavă supusă, pentru că te naști cu ea, fiind fată, și, pe tot parcursul copilăriei noastre modul acesta de a exista, de a asculta de bărbat și de legea lui, este întreținut în permanență de tată, de mamă, de frate și singura ieșire constă în a te mărita. ”, spune Suad. De regulă, măritișul nu înseamnă decât a schimba un calvar cu un altul. Sunt muncite și torturate pentru orice greșeală, aceasta în timp ce bărbații și băieții nu mișcă un pai. Pot fi trase de păr cu sălbăticie și tunse, bătute cu cureaua sau cu picioarele până la a fi omorâte. Uneori, o fată poate fi ucisă de propria familie doar pentru că nu este suficient de harnică. Diferența dintre prețioșii bărbați și neînsemnatele femei se face și în ceea ce privește condițiile de trai și de igienă: femeia și fetele din casă folosesc o singură apă pentru a se spăla, aceeași pentru toate, soțul și băieții au dreptul fiecare la apă curată; bărbații au dreptul să meargă la oraș, la cinema, să facă tot ceea ce le trece prin cap, pe când femeile nici nu prea cunosc ceea ce se află dincolo de poarta propriei case.

Nimeni nu își dorește nașterea unei fiice, așa că femeile își ucid fetele nou-născute atunci când se consideră că sunt suficiente fete în casă pentru a sluji. Nimănui nu-i trece prin cap să investigheze sau să pedepsească aceste pruncucideri. Oricum, tot femeile sunt cele care le comit, așa că n-ar fi decât o nouă pedeapsă pe capul lor și numai al lor.

Deseori, este suficient un simplu zvon pentru ca o fată să fie consemnată ca fiind o sharmuta și, astfel, totul să se sfârșească pentru ea. O sharmuta în familie înseamnă rușinea supremă pentru capul acesteia, acesta făcându-se de râs în întregul sat. Pentru a-și recupera onoarea pierdută, părinții hotărăsc uciderea fetei. Cel care este desemnat să o ucidă, de regulă un frate sau un cumnat, consideră că este o mare onoare pentru el. ”Crime de onoare” se comit în țări ca Iordania, Cisiordania, Turcia, Iran, Irak, Yemen, India, Pakistan, Israel, chiar în unele zone din Europa. Legislația din aceste țări, în rarele cazuri când o ”crimă de onoare” ajunge în instanță, este una foarte permisivă, asasinul fiind practic nepedepsit. Cu toate acestea bărbații nu se abțin din încerca să păcălească femeile și de a le compromite, știind foarte bine ce soartă le așteaptă. Cu toate acestea, femeile cad în continuare în plasa vorbelor lor dulci și mieroase, cred în falsele lor promisiuni de căsătorie, comițând ireparabilul.

Este și cazul autoarei Suad (un pseudonim, de altfel), care râmânând însărcinată cu un băiat din vecini, după ce acesta a convins-o că o ia de soție și devenită o sharmuta, este condamnată de familia ei. Un cumnat îi dă foc în curtea casei. Cuprinsă de flăcări, ea reușește să sară gardul în stradă, unde este găsită de câteva femei și dusă la spital. S-ar crede că aici se sfârșeste coșmarul ei, dar nu este deloc așa. În spital nu primește îngrijirile medicale necesare tocmai pentru că s-a aflat că e vorba de o ”crimă de onoare”. Propria ei mamă vine la căpătâiul ei pentru a-i da să bea otravă și pentru a desăvârși practic ceea ce cumnatului nu i-a reușit. Familia o vrea moartă cu orice preț pentru a se reabililta în ochii consătenilor. Nu reușește nici ea datorită apariției, pe neașteptate, a unui doctor. Treburile acestea nu se fac cu prea mulți martori. Mai mult moartă decât vie, Suad naște. O membră a organizației Terre des Hommes o descoperă și o scoate din țară împreună cu copilul, ducând-o în Elveția unde este îngrijită și salvată. Astfel, Suad devine una dintre rarele cazuri în care o victimă a unei ”crime de onoare” supraviețuiește și vorbește despre asta, mai ales că aceste crime nu ies aproape niciodată la suprafață.

Atât pe coperta unu cât și pe coperta patru chipul lui Suad este acoperit de o mască. Lucrul acesta a fost necesar nu pentru a ascunde ravagiile focului, căci acesta n-a apucat să-i cuprindă chipul, ci pentru ca familia ei să nu o recunoască. Ar călători peste mări și țări pentru a o ucide.

De neînțeles este cum femeile, după ce, fete fiind, au trăit cu spaima de a nu greși și de a muri în urma capriciilor taților și fraților lor, după ce se mărită și nasc copii, ajung să-și trateze la rândul lor fiicele exact în modul în care au fost tratate și ele, fără excepție și fără milă.

Interesant este faptul că, înafara unor cărți scrise de supraviețuitoarele unor astfel de orori, atunci când își fac curaj să scrie, mai nimeni nu vorbește și nu militează pentru îndreptarea lucrurilor. Persoanele publice nu par a se lega de subiectul acesta, așa cum au făcut-o pentru Tibet, Darfur etc. Oare de ce?

marți, 11 august 2015

Fotograful Kevin Carter – Pulitzer, acuze și sinucidere

În martie 1993, în satul Ayod din sudul Sudanului, Kevin Carter, un fotograf din Africa de Sud (33 ani), surprindea cu aparatul său această imagine. În ea se vede un copil sudanez înfometat, îngrozitor de slăbit, care nici nu se mai poate mișca. În spatele lui, un vultur pare că pândește momentul în care se poate arunca asupra prăzii sale, prea șubredă ca să se mai poată apăra. Martor al acestei scene, de o putere simbolică fără asemănare a foametei și războiului civil care lovea regiunea la acea vreme, Carter a făcut cel puțin cinci instantanee. A așteptat apoi încă vreo douăzeci de minute în speranța că vulturul își va desface aripile și va da astfel o forță și mai accentuată scenei și imaginii. Vulturul însă, a rămas nemișcat. În cele din urmă, fotograful a izgonit pasărea și s-a îndepărtat de copil izbucnind în lacrimi. Când prietenul și colegul său Joao Silva, prezent și el în sat, l-a reîntâlnit, Carter era deja marcat. ”Era clar dezorientat. În timp ce-mi explica ce a fotografiat, tot arăta cu degetul spre ceva ce dispăruse oricum. Îmi tot vorbea de fiica lui, Megan, era nerăbdător să o strângă în brațe. Fără nici o îndoială, Kevin a fost foarte afectat de ceea ce a fotografiat iar asta l-a urmărit până la sfârșitul zilelor sale.”, povestește Joao Silva.

Fotografia a apărut în The New York Times pe 26 martie 1993 alături de un articol semmat de reporterul Donatella Lorch despre situația în care se afla Sudanul. Nota ce însoțea fotografia era una scurtă: ”O fetiță, slăbită de foame, se prăbușește pe drumul spre un centru de alimente din Ayod. Alături, un vultur așteaptă.” Impactul fotografiei este unul uriaș. La redacția ziarului sosesc o groază de mesaje în care se cereau vești despre soarta copilului. Ca urmare, ziarul mai publică după câteva zile un editorial prin care făcea cunoscut că fetița a reușit să ajungă la centru dar nu se știe dacă a supraviețuit.

Pe 12 aprilie 1994, la un an de la publicarea fotografiei, lui Kevin Carter i se decerna premiul Pulitzer. Prestigiosul premiu, simbolul recunoașterii profesionalismului său, a venit însă și cu o ploaie de acuze acerbe. I se reproșa că n-a dat dovadă de etică. Carter, care recunoscuse că n-a dat o mână de ajutor copilului, era, după părerea multora, mai demn de dispreț chiar și decât vulturul. ”Cel care nu-și ajustează obiectivul decât pentru a surprinde mai bine suferința nu este decât un prădător în plus prin acele locuri”, scria un cotidian apărut în Florida.

În dimineața zilei de 27 iulie 1994, la câteva luni de la primirea Pulitzer-ului, Kevin Carter își lua viața dând drumul la monoxidul de carbon în interiorul mașinii sale. Moartea sa n-a făcut decât să înmulțească acuzele: nu este apăsarea vinei sale cea care l-a împins spre sinucidere?

În 2011, Alberto Rojas, fotojurnalist la El Mundo, s-a hotărât să cerceteze împrejurările în care s-a făcut fotografia. El l-a întâlnit pe un alt fotograf, spaniolul José Maria Luis Arenzana, care fusese și el prezent în acele zile în Ayod și care făcuse o fotografie asemănătoare. Din punctul lui de vedere, copilul din fotografia lui Carter nu a fost lăsat în voia sorții. Era doar la câțiva pași de rudele sale și de centrul alimentar. Brățara de la mâna sa dreaptă dovedea că era deja luat în grija unei organizații umanitare. Ca urmare, Kevin Carter nu avea ce să facă mai mult pentru el. Alberto Rojas a făcut cercetări și în Sudan, el reușind să-l întâlnească pe tatăl copilului care... nu era o fetiță ci un băiețel. În Ayod nimeni nu văzuse fotografia lui Carter și nimeni nu-și făcuse griji cu privire la prezența vulturului lângă copil, căci vulturii erau o priveliște obișnuită pe acolo. Tatăl lui Kong Nyong, cum se numea băiatul, a confirmat că lângă el se afla mătușa acestuia (mama era moartă în urma unei nașteri), aceasta fiind preocupată să facă demersurile necesare pentru a obține alimente din centru. Copilul a supraviețuit atunci foametei dar a murit 14 ani mai târziu de malarie.

Kevin Carter s-a născut în 1960 la Johannesburg și a crescut în plin Apartheid. Prin anii '80 a renunțat la fotografia sportivă pentru a imortaliza represiunea regimului împotriva revoltei negrilor. În anii '90 a fondat, împreună cu alți trei jurnaliști (Ken Oosterbroek, Greg Marinovich și Joao Silva – care își va pierde ambele picioare în 2010 în Afghanistan) asociația Ban-Bang Club prin care își uneau forțele pentru a documenta ultimele zile ale Apartheid-ului și tranziția care avea să urmeze. Cu câteva zile înainte de a primi premiul Pulitzer, el a aflat de moartea prietenului său Ken Oosterbroek, împușcat într-un schimb de focuri la Thokoza. În aceeași zi este rănit și celălalt prieten al său, fotograful Greg Marinovich. Depresiv, sub efectul unui sedativ, Kevin Carter se sinucide pe 27 iulie 1994. Cuvintele sale de adio nu aveau să lămurească pe deplin motivele gestului său: ”Sunt deprimat, fără telefon, fără bani de chirie, fără bani pentru pensia alimentară, fără bani pentru datorii... fără bani!!! Sunt bântuit de amintirile vii ale masacrelor și cadavrelor, ale furiei și durerii, ale copiilor murind de foame și ale răniților, ale tirurilor nebune, câteodată ale polițiștilor, ale călăilor... Am plecat să-l întâlnesc pe Ken, dacă sunt suficient de norocos.”

Marți, 11 august 2015

Sursa: după un articol apărut în Le Nouvel Observateur 2015

duminică, 9 august 2015

Kenzaburô Oé despre tragediile nucleare ale Japoniei

La patru ani după Fukushima și la șaptezeci de ani de la Hiroshima și Nagasaki, Kenzaburô Oé, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1994, crede că o a treia tragedie trebuie luată în considerare.

Oponent declarat al programelor nucleare, atât cele militare cât și cele civile, Kenzaburô Oé a înaintat în 2012 o petiție semnată de 7 milioane de oameni prin care solicita primului ministru al Japoniei să renunțe la acestea. Întrebat care a fost efectul petiției sale, Kenzaburô Oé a spus: „Nu s-a rezolvat nimic. Pericolul amenință în continuare. Apă contaminată, scurgeri și deșeuri radioactive, mediul înconjurător devastat, locuitorii încă plecați... Fukushima este un accident enorm. Viitorul Japoniei este unul extrem de sumbru. Există puțină speranță dacă o mobilizare importantă nu obligă guvernul să reacționeze. Un număr mare de japonezi au conștientizat că trebuie luate măsuri drastice. Acum câteva săptămâni a avut loc o adunare la Tokio. Ne gândisem că dacă vom fi vreo două mii de persoane, ar fi bine. Au venit peste treizeci de mii. Intelectuali, familii ale victimelor, agricultori... Oameni care, fără îndoială, nu mai participaseră la nici o manifestație și care încercau să creeze ceva nou pe care să-l răspândească în toată Japonia. Fac parte din rândul organizatorilor. Cei ca mine, care au iscat această mișcare, sunt deja oameni în vârstă. Însă este pentru prima dată când văd atât de mulți intelectuali care se implică, ca să-l parafrazez pe Sartre. Acum am 80 de ani, nu mai am mult de trăit. Dar pentru noi, Fukushima este un punct de plecare pentru asemenea mișcări cetățenești care trebuie să ia amploare.

Ciudat este că intelectualii care vorbesc azi de Fukushima nu o pun în relație cu Hiroshima. Chiar nu înțeleg de ce nu o fac. Toți intelectualii, și nu doar ei, toți japonezii ar trebui să se gândească la această tragedie legând-o de cea de la Hiroshima. Când a explodat Fukushima, am avut impresia că se abat asupra noastră, dar sub o formă concentrată, toate problemele pe care le-am avut de la Hiroshima încoace. Mie mi se pare că Fukushima este strâns legată de Hiroshima și așa trebuie percepută.

Copil fiind – aveam zece ani la sfârșitul războiului – am putut să văd oroarea de la Hiroshima și Nagasaki. Asta m-a făcut să merg, mai târziu, să văd ce se întâmplă în spitalele din Hiroshima. Au fost mii de morți din cauza bombelor de la Hirohima și Nagasaki, dar cu trecerea anilor, cei iradiați au continuat să sufere.

La Fukushima ne aflăm în fața aceluiași proces. Repercusiunile sale nu sunt încă pe deplin cunoscute, copiii de acolo îi sunt deja victime. Este de datoria noastră să luptăm contra efectelor care se vor abate asupra copiilor, asupra generațiilor viitoare. (...)

Am un copil cu handicap și munca mea a evoluat către ideea că, prin scrisul și prin angajamentul meu, voi putea să transmit ceea ce trăia și ce gândea fiul meu Hiraki. Devenind purtătorul de cuvânt al lui Hiraki, a devenit esențial pentru mine să pun problema cu preocuparea unui om care trăiește cu un copil cu handicap. Doresc cu ardoare ca vindecarea întregii noastre societăți, sau mai degrabă a întregii planete, să fie opera victimelor bombei atomice.

Am încercat să transpun în literatură coșmarul de la Hiroshima și iată că Fukushima ne pune în fața unei noi drame. Dar atâta timp cât guvernul n-a învățat nimic din Hiroshima, tot așa nu s-a făcut nimic pentru a trage concluziile a ceea ce ne-ar putea învăța Fukushima. Este foarte posibil să apară o a treia tragedie care nu ar afecta doar Japonia ci întreaga Asie. Toată Asia este în pericol. A fost Hiroshima, a fost Fukushima, un alt accident trebuie luat în calcul. Problema este să știu dacă mor înainte sau după.”

De la numirea sa în funcție, primul ministru al Japoniei, Shinzo Abe, a anunțat că intenționează să construiască noi reactoare nucleare în Japonia și să le repornească pe cele vechi, exportul tehnologiei nucleare fiind punctul central al strategiei sale de guvernare. Mai mult, a încheiat contracte de construire de centrale nucleare în Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită, Turcia și Vietnam. Kenzaburô Oé consideră că acesta este un fapt de-a dreptul criminal: „Germania a trăit o teribilă tragedie sub naziști. Atât Germania cât și Franța și întreaga Europă au căutat prin toate mijloacele ca așa ceva să nu se mai întâmple. Găsesc că o asemenea abordare este ceva natural și normal. Dramele de la Hiroshima și Fukushima sunt legate între ele în mod direct și un banal accident poate să ducă la ceva îngrozitor. Gândesc și trăiesc cu această obsesie, cu această spaimă, că aceasta ar putea să fie cea din urmă tragedie. Cultura noastră ar putea să dispară, copiii noștri nu ar mai putea să trăiască și totul dintr-un simplu accident. Este posibil. Iar Abe nu face nici măcar un efort să-și imagineze o asemenea eventualitate.”

Militant pentru pace, Kenzaburô Oé a intrat în 1960 în grupul tinerilor scriitori care se opunea revizuirii tratatului de securitate nipono-american. În 2004, împreună cu alți intelectuali, a fondat Comitetul pentru Articolul 9 (care retrage Japoniei ”dreptul de beligeranță”), o asociație de apărare a Constituției pacifiste. Astăzi, Shinzo Abe, moștenitorul unei vechi familii politice, vrea să revizuaiscă acest lucru, modelul lui Abe fiind bunicul său, Nobusuke Kishi, un fost criminal de război și artizanul tratatului de cooperare și securitate dintre Statele Unite și Japonia. S-ar spune că, cu Abe la putere, Japonia n-a învățat nimic din greșelile trecutului. Oé crede că Abe ar putea fi cel care ”ar pune punct istoriei Japoniei. De aceea trebuie neapărat să ne opunem lui cu toate puterile noastre. Guvernul nostru ne este de fapt dușmanul nostru. Este crucial să știm dacă putem menține Constituția. Ceea ce a permis Japoniei de după război să-și revină a fost democrația și jurământul de non-beligeranță. Este un fundament moral. Dacă scoatem din Constituția japoneză acest jurământ, ar fi o trădare a victimelor imperialismului japonez din Asia, de la Hiroshima și Nagasaki. Cu acest gen de combatere vreau să mă apropii de momentul morții mele. Sunt mai degrabă pesimist dar singurul lucru pe care-l pot face este să particip la astfel de mișcări și să le susțin cum pot mai bine. Totuși îmi păstrez speranța.”

O altă chestiune care îl preocupă pe Kenzaburô Oé este cea a bazelor americane din Okinawa. ”În cazul unui conflict, primele bombe ar putea să cadă pe Okinawa. Locuitorii din Okinawa ar fi primii care și-ar pierde locul unde trăiesc. Totul se leagă.”

Pacifismul și neîncrederea declarată a lui Kenzaburô Oé în împăratul Japoniei au făcut ca scriitorul să devină ținta preferată a extremei drepte japoneze. El a refuzat toate distincțiile acordate de suveran ca urmare a câștigării premiului Nobel. Viziunea politică pe care o consideră benefică este cea pe care o practică acum Europa, ideea unei singure puteri care să domine toată lumea fiind una depășită.

Luni, 10 august 2015