Maria Callas n-a avut o voce perfectă. De o astfel de voce se bucurau
Renata Tebaldi, Joan Sutherland sau Montserrat Caballé .
Vocea lui Callas avea chiar defecte majore: diferențe între registre, acutele
îi erau prea stridente iar notele grave cele mai profunde aveau sonorități
aproape cavernoase. De fapt, în ceea ce o privea, criticii erau împărțiți în
două tabere: cei care o considerau un fenomen muzical și cei care nu o plăceau
deloc.
N-a avut o carieră lungă, pierzându-și vocea când încă mai putea dărui
multe pe scenele teatrelor lumii. Și totuși, ce a făcut ca Maria Callas să
ajungă cea mai mare cântăreață de operă nu doar a timpurilor sale, să devină La
Divina, să rămână și astăzi pe un piedestal pe care parcă este imposibil să mai
urce și altcineva?
Portret de familie
Un copil gras și miop
Parcă toate caracterele sensibile ale adulților își au obârșia într-o
copilărie chinuită. Nici Maria nu face excepție. S-a născut la 2 decembrie 1923
la New York, fiind cel de-al treilea copil al unei familii de greci veniți în
America în căutarea unei vieți mai bune decât aceea pe care o puteau aveau
acasă. Mama sa, căreia tocmai îi murise un copil, Vasili, de tifos, în vârstă
de doar trei ani, nici nu concepea să nască altceva decât un băiat care să-l
înlocuiască pe cel pierdut. Se spune că, atunci când i s-a prezentat fetița
nou-născută, uriașă, de nu mai puțin de 5,5 kilograme, aceasta nici nu a vrut
s-o privească, nu era deloc ceea ce-și dorise ea.
Maria avea să aibă toată viața cu mama ei o relație dificilă. Provenită
dintr-o familie bună, mama Litsa avea ambiții mari, pentru toată familia,
dorind mai presus de orice să parvină pe scara socială, să acceadă în înalta
societate, acolo unde credea ea că merită să fie. Nu avea ochi decât pentru
Jackie, sora mai mare a Mariei, suplă, cu gesturi elegante și care, de bună
seamă, avea să facă o partidă strălucită la vârsta măritișului. Nu aceeași
poveste de succes se anunța și pentru Maria, un copil prea dolofan, negricios
și urâțel. În plus, ochelarii cu lentile groase, înrăutățeau și mai mult
lucrurile. Privind-o, pe mama Litsa o apucau toate furiile, nesfiindu-se s-o
jignească și s-o umilească.
Tatăl, George, un spițer fără succes și cam afemeiat, mult mai domol la
fire, era mai tot timpul plecat să vadă de prăvălia pe care și-o deschisese sau
în vreo escapadă amoroasă. El fusese cel care schimbase numele familiei din Kalogeropoulos în Callas, pentru ca americanii să nu se încurce în pronunție și pentru
ca familia să se integreze mai bine. Dintre cei doi părinți, Maria îi va păstra
doar tatălui o amintire frumoasă, cu mama rupând-o definitiv când avea să
devină o adultă pe picioarele ei.
Singură, în lumea ei de copil, Maria asculta la nesfârșit la radio cântăreții
de atunci. Îi plăcea mult Rosa Ponselle, o soprană în vogă, pe ale cărei arii
din Verdi, Rossini sau Puccini, ajunsese să le cunoască pe de rost. Când mama
Litsa a auzit-o cântând prin casă Una paloma blanca, și-a dat imediat seama că
vocea fetiței poate să-i aducă ceea ce nu mai era nici o nădejde să vină din
partea soțului: împlinirea tuturor ambițiilor sale, urcușul în societate și câștiguri
importante. A început s-o înscrie pe la toate concursurile muzicale pentru
copii de care auzea, fetița terminând mai mereu printre primii.
Cântând în cârciumă în portul Pireu
Pe când Maria avea 13 ani, în 1937, mama hotărăște să-și părăsească soțul
aventurier și calic, își ia cele două fete și se întoarce în Grecia. Aici măcar,
ca membră a unei familii de seamă, putea să spere că se vor descurca mai bine. În
Grecia însă, nimic nu se dădea pe gratis, trebuia să faci ceva ca să-ți câștigi
traiul. Ca să aibă ce mânca, mama Litsa nu se jenează deloc să-și trimită fiica,
de doar 13 ani, să cânte într-o cârciumă din portul Pireu, în fața unui public
format doar din marinari beți care veneau acolo seară de seară doar în căutare
de băutură și femei ieftine. Dacă a fost ceva care a salvat-o de insultele la
adresa fizicului ei și de propunerile indecente, aceea a fost vocea ei! Cântând
Una paloma blanca acelor oameni mereu bătuți de vânturile de pe mare, i-a făcut
să uite seară de seară, de furtuni și depărtarea de casă.
Maria la vârsta de 15 ani
În acea tavernă o ascultă cântând și logodnicul surorii ei Jackie, Milton
Embirikos, fiul unui armator putred de bogat. Cumva, dorințele mamei păreau a
se împlini. Milton este de-a dreptul fermecat de Maria. El este cel care se
oferă să-i plătească lecții de canto cu celebra profesoară de la Conservatorul din
Atena Helvira de Hidalgo dar și lecții de mișcare scenică. Tot el îi va cumpăra
și un pian pentru a putea să exerseze și acasă. Iată cum primii pași spre o
carieră în muzică, îi datorează unui străin. Milton plătea la fiecare sfârșit
de lună tot ceea ce fetele Callas luau pe credit din magazinele din Atena. De
altfel, Maria va primi și pe viitor, fără prea multe fandoseli și fără să se
gândească prea mult dacă se cade sau nu, orice ajutor material sau de altă
natură care s-o aducă mai aproape de reușită.
În urma lecțiilor primite, progresele erau vizibile, Maria reușind să intre
în corul Teatrului Liric din Atena și să cânte la radio. Taverna putea să
rămână în urmă.
De la foame la succes național
Binefacerile lui Milton au încetat după 1940 când tatăl lui, armatorul,
într-o Grecie aflată în plin război, a dat faliment. În casa Mariei se făcea
din nou foamea. Nu de puține ori, Maria a fost nevoită să meargă pe câmpuri să
sape după vreo rădăcină sălbatică pe care s-o poată arunca în oală. Însă
practica mama Litsa a găsit repede o cale de ieșire: îl cunoștea pe un anume
colonel Bonalti, cu care a tratat fără măcar s-o întrebe, ca Maria să distreze
soldații din cazarma colonelului, timp de două-trei nopți pe săptămână. A-i
distra pe soldați nu însemna altceva decât, pe lângă cântat, să se prostitueze.
Tot muzica a fost cea care a ferit-o de pericol: vrăjiți, soldații n-au mai îndrăznit
să-i ceară și altceva.
Colonelul Bonalti i-a facilitat accesul pe scena teatrului din Atena unde
Maria a avut succes după succes. Acum ea era întreținătoarea oficială atât a
mamei cât și a surorii sale, părăsită acum, fără nici un fel de explicații, de
către proaspăt sărăcitul Milton.
După 8 ani petrecuți în Grecia, unde era foarte cunoscută, Maria Callas se
hotărăște să se întoarcă în America unde spera să înregistreze același succes.
Timp de câteva luni, a bătut pe la toate ușile posibile, a dat tot felul de
probe, dar nimeni nu a ales-o vreodată pentru vreun rol. Cu toate astea, ea nu
a încetat să studieze iar și iar. Își alesese chiar și o operă uitată, Norma de
Bellini, pe care ea o considera mai pe sufletul ei și cu care credea că îi va
impresiona pe cei de la Metropolitan. Este refuzată.
O nuntă fără nuntași
Suntem în 1947. Maria se întoarce în Italia, la Verona, unde cântă cu
ocazia redeschiderii Operei de acolo. Pe când repeta la Gioconda, îl întâlnește
pe Giovanni Battista Meneghini, un industriaș din Verona, proprietar a
douăsprezece fabrici de cărămidă și mare iubitor de operă. Avea cincizeci de
ani și nu fusese niciodată însurat. Meneghini era de-a dreptul fascinat de ea,
s-a oferit să-i asigure tot ceea ce avea nevoie, total dezinteresat, singura ei
obligație fiind aceea de a se dedica cu totul studiului pentru a deveni cea mai
bună. Încă un binefăcător trimis de destin în viața ei și încă o dată, Maria
n-a zis nu. Prietenia aceasta costisitoare nu era însă deloc văzută cu ochi
buni de către mama lui Meneghini, care nu vedea decât cum băiatul îi este
prostit de o femeiușcă venită de nicăieri și cum averea e pe cale să-i fie
tocată într-un ritm amețitor. Nu s-a dat în lături să se prezinte în cabina
veneticei și să o someze, verde în față, să-i lase băiatul în pace. Cele două
femei au devenit pe loc cele mai mari dușmance.
Nu-l iubea pe Meneghini, dar dorea să-i devină soție.
Avea nevoie de un bărbat care să aibă grijă de ea financiar, astfel încât ea să
nu mai aibă decât grija studiului. După doi ani de luptă cu propria mamă,
Meneghini o cere pe Maria de soție. Cei doi se căsătoresc discret, la 21
aprilie 1949, în biserica San Fermo din Verona, prezenți fiind, înafară de
preot și de miri, doar doi martori. La ceremonie nu participă nici mama mirelui
care-și ura nora din tot sufletul, nici familia miresei pe care însăși Maria
n-a invitat-o. Mireasa n-a fost o mireasă ca toate celelalte, n-a purtat rochie
albă, ci doar un taior. Meneghini lasă afacerile deoparte și decide să se ocupe
doar de impresariatul carierei soției. Va încheia contracte pentru ea, ducând-o
să cânte peste tot în lume, reușind să facă mulți bani împreună.
Maria Callas la vârsta de 24 de ani
Detronând-o sau nu pe Tebaldi
Scala din Milano este teatrul unde orice cântăreț visează
să ajungă. Dacă smulgi aplauzele publicului acestui teatru, un public extrem de
avizat și răsfățat tot timpul cu cei mai mari regizori și cântăreți ai lumii,
poți spune că ai reușit în adevăratul sens al cuvântului. Pe vremea aceea,
nimeni nu ajungea la Scala decât dacă avea acordul celebrului dirijor Arturo
Toscanini.
În 1951, Toscanini dorește să pună în scenă Macbeth de
Verdi și se gândește la Callas. Favorita lui era însă nimeni alta decât Renata
Tebaldi, o voce perfectă. Tebaldi avea totul pentru a cuceri și fermeca un
întreg mapamond: o voce de înger, un chip frumos, părul blond, ochii albaștri.
Zâmbea mult și se arăta mereu disponibilă pentru publicul ei care o adora.
Callas era exact contrariul: negricioasă, deloc o frumusețe, dar hotărâtă să-și
facă loc cu unghiile! Cele două se cunoscuseră cu doi ani înainte, în timpul
unui turneu în Mexic și se detestau reciproc. Așa că Maria a dat totul cu
ocazia premierei. A cântat foarte bine, a avut succes, dar favorita a rămas tot
Tebaldi. Publicul îi rămânea fidel îngerului, frumuseții cu ochii albaștri.
Callas era, la rândul ei, nelipsită din lojă când cânta Tebaldi, dar avea tot
timpul grijă să aleagă o ținută cu mănuși, astfel încât, atunci când își
aplauda rivala, să nu se audă nici un sunet!
Callas devine La Divina
Ca să ajungă ea steaua de la Scala, ca s-o detroneze pe
Tebaldi, nu era suficient doar să cânte bine. Trebuia să devină frumoasă! O
admira mult pe Audrey Hepburn pentru frumusețea, eleganța și silueta ei zveltă
și diafană. Trebuia să arate le fel de bine ca ea și asta încă într-un timp
foarte scurt. Auzise că la Hollywood erau două metode de a slăbi care nu dădeau
greș: prima era să ia cocaină înainte de a mânca, a doua să înghită ouă de
tenia. În câteva zile, viermele își făcea culcuș și consuma toate substanțele
nutritive importante. Cocaina ar fi făcut-o să nu se poată concentra deloc pe
studiu, așa că s-a hotărât pentru cea de-a doua. Tot așa slăbiseră și Marilyn
Monroe și Rita Hayworth. Doza necesară era de douăzeci de ouă de tenia băute cu
un pahar cu apă. Trebuia să țină parazitul în ea timp de trei luni, timp în
care putea mânca orice fără să asimileze nimic, după care metabolismul i se
modifica definitiv.
Callas a băut doza și în prima lună a pierdut 16
kilograme. Schimbarea radicală nu avea cum să scape presei care o dădea
bolnavă, pe moarte. Dar ea zâmbea, știind că se îndrepta spre acea Callas care
își dorea să devină: frumoasă și divină. A continuat să slăbească rapid reușind
să arate deosebit de spectaculos în ținutele elegante, create special pentru ea
de Biki, celebra creatoare de modă din Milano, cea care odinioară refuzase cu
snobism să o îmbrace, pe când nu era încă o celebritate.
Frumusețea proaspăt dobândită și vocea ei i-au adus
succesul mult așteptat. Peste tot era primită ca o regină și frecventa numai
oameni importanți. Meneghini negocia la sânge contractele pe cât mai mulți bani.
Spre exemplu, în 1956, când a fost solicitată de Metropolitan Opera din New York,
Meneghini a negociat și obținut nu mai puțin de cinci mii de dolari pe
spectacol, o sumă amețitoare pentru acele vremuri. Se spune că administratorul
de la Metropolitan, ca să se răzbune, a plătit onorariul numai în bancnote de
cinci dolari. Toate spectacolele de la Metropolitan au fost un delir, publicul
ovaționând-o cu câte treizeci de mimute de aplauze furtunoase în fiecare seară.
O relație ambiguă cu Elsa Maxwell
Presa și criticii muzicali o ridicau în slăvi. Nu era și
cazul Elsei Maxwell, o editorialistă cu miloane de cititori care o ascultau
orbește, cu o influență colosală în lumea artistică. Părerea ei, favorabilă sau
nefavorabilă, putea să salveze sau să distrugă o carieră. Maxwell era prietenă
bună cu Renata Tebaldi, așa că Maria nu s-a mirat prea tare când, după o
reprezentație a Normei din 1956 cu Maxwell în sală, a doua zi, aceasta i-a
lăudat pe toți cei care au cântat, mai puțin pe ea, artista principală. Și
articolele în care Maxwell nu recunoștea cu nici un chip talentul lui Callas au
continuat. Callas nu s-a mirat dar s-a înfuriat, propunându-și s-o câștige de
partea ei pe această femeiușcă îngâmfată.
Se știa că Maxwell era lesbiană, ținta amorurilor ei find
femeile frumoase din lumea artei. Pitică, grasă și urâtă, Maxwell roia mai
mereu în jurul lui Tebaldi. Când Callas s-a nimerit invitată la același coktail
cu Maxwell, nu a pierdut ocazia! Cu mult tupeu și în splendoarea frumuseței, ea
a cerut să-i fie prezentată. I-a strâns mâna inamicei și i-a spus doar cuvinte
măgulitoare. Maxwell, în ochii căreia i se citea deja dorința, a rămas
interzisă și fermecată. De atunci, articolele editorialistei n-au fost decât
pline de elogii. Callas i-a suportat avansurile lui Maxwell cât timp cariera ei
avea nevoie de articolele ei laudative. Când succesul a fost sigur și deplin, a
oprit totul definitiv. Deja lumea începuse să vorbească pe la colțuri și asta
nu era nicidecum realitatea: Callas era cât se poate de hetero și a somat-o pe
Maxwell să afirme public că între ele n-a existat niciodată nimic. Maxwell s-a
executat.
Probleme cu vocea și o iubire distructivă
Prima oară când vocea a trădat-o pe Callas a fost în
1957, la ea acasă, pe când repeta. S-a speriat îngrozitor, dar s-a bucurat că
n-a fost în timpul unui spectacol. Apoi a urmat rușinoasa zi de la Scala, de la
începutul lui 1958 când, după primul act din Norma, nu a mai putut cânta.
Reprezentația a trebuit anulată căci Callas, rămasă fără voce, se închisese în
cabină și nu mai voise să iasă. Din sala în care se afla însuși președintele
Italiei, s-au auzit fluierături, Callas fiind scoasă din teatru pe furiș pentru
a o proteja de furia mulțimii. Presa a crucificat-o, toată lumea era convinsă
că erau doar capricii de divă, nicidecum probleme serioase cu vocea. Nici
Medeea de la Dallas n-a fost mai bună. A reușit să termine opera, dar totul a
fost jalnic.
Callas cântase chiar de la începutul carierei, când vocea
nu-i era încă matură, opere mult prea grele, prea multe și într-un timp prea
scurt, fără a-și lăsa vocea să se odihnească, iar asta a contribuit hotărâtor
la problemele de mai târziu. Meneghini o târâse peste tot și ea onorase toate
contractele lor bănoase. Există opere care pot distruge voci, dacă nu sunt
cântate cu simț de răspundere. Rolul Turandot a lui Puccini este considerat ca
fiind cel mai periculos și mai greu de interpretat pe plan vocal. A fost cântat
și de Callas. De altfel, din 1959, ea nu va mai cânta decât trei roluri:
Medeea, Norma și Tosca, deși Tosca nu-i plăcea defel.
Conștientă că are nevoie de o pauză, Callas acceptă
invitația lui Aristotel Onassis de a petrece câteva săptămâni la bordul vasului
Christina. Un alt oaspete de seamă este însuși Winston Churchill. Considerată
cea mai luxoasă navă din lume, vasul Christina emana opulență, bogăție și
răsfăț: de la bucătari, maseuri, croitorese și frizeri aflați mereu la
dispoziția musafirilor, sau butoiașe cu rom din Barbados, ori piscina cu mozaic
din plăcuțe de aur și lapizlazuli, până la
robinete din aur masiv, tablori de El Greco și Rembrandt sau vase din dinastia
Ming.
Callas și Onassis se simțeau de minune unul în compania
celuilat, atracția dintre ei nescăpându-i soției armatorului, Tina. Aceasta o
privea pe Callas cu o ură sinceră și nu scăpa nici o ocazie să-l umilească pe
Meneghini pentru orice stângăcie în a mânui tacâmurile la masă. Când a devenit
limpede pentru ea că soțul și cântăreața au devenit amanți, a trecut la jigniri
pe față. Nu-i păsa câtușă de puțin de soț, ea însăși avea un amant tânăr pe
care îl întreținea, dar nu suporta ca alta să i-l fure chiar sub ochii ei. În
plus, i-a asmuțit împotriva ei și pe cei doi copii ai lor, pe Alexander și pe
Christina, care s-au purtat cât se poate de oribil.
Îndrăgostită până peste urechi de Onassis, Callas își
anunță soțul că mariajul lor s-a sfârșit. Divorțul avea să fie unul rapid,
Maria ștergând repede cu buretele cei zece ani petrecuți cu Meneghini. De
partea cealaltă, Tina intentează și ea divorț.
Un copil al nimănui
Imediat după părăsirea navei Christina, Callas își dă
seama că este însărcinată. Nu îl anunță imediat pe Onassis dar, după câteva
luni, când îi spune în sfârșit, acesta nu este deloc încântat: pentru el,
singurii lui copii vor rămâne Alexander și Christina. Maria este foarte
dezamăgită, spera să aibă o viață fericită alături de omul iubit, să se mărite
cu el, dar se părea că acesta nu avea nici o intenție serioasă. Din iubire
pentru al ei Ari, Maria pusese totul pe locul doi, inclusiv muzica. Rărise de
tot spectacolele, vreme de câteva luni n-a cântat nicăieri.
Copilul, botezat Omero, n-a trăit decât câteva ore după
naștere, răpus fiind de o viroză respiratorie. La aflarea veștii, Onassis i-a
ordonat sec Mariei să-l îngroape undeva departe, sub un nume fals, căci nu avea
chef de un alt scandal, în condițiile în care cel al divorțului și al
adulterului încă nu se stinsese. Micuțul a fost înmormântat în cimitirul din
Bruzano, de la periferia orașului Milano, pe plăcuță fiind scris doar: ”Omero
Lengrini – 30 martie 1960”.
Un mit începe să se destrame
A urmat aproape un an de suferință, Onassis reușind cu
greu s-o scoată din depresie. A îndemnat-o să se reapuce de cântat, în ideea de
a avea un scop, iar ea a acceptat cu greu. Știa că vocea ei nu mai era nici pe
departe ceea ce fusese înainte. Acum, publicul o aplauda la fel de frenetic,
dar ea își putea da seama că de fapt lumea aplauda mitul și nu reprezentația
din seara respectivă. Nu se mai simțea sigură pe voce decât în Medeea și avea
nevoie să ia calmante ori de câte ori trebuia să iasă pe scenă ca să poată duce
spectacolul până la capăt.
Muzica nu mai însemna mare lucru, totul era Onassis.
Între cei doi, ea a fost cea care a iubit mai mult. Armatorul însă, deși a
iubit-o în felul lui, punea ambițiile lui de om bogat mai presus de orice.
Complexat că nu provenea dintr-o familie bună, cu tradiție, a încercat toată
viața să acceadă în rândurile cele mai de sus ale puterii, să fie acceptat în
lumea celor exclusiviști, să fie considerat unul de-al lor. Ori, în acei ani,
lumea încă mai ținea cont de numele pe care îl aveai și disprețuia banul făcut
repede. Când și-a afișat-o la braț pe Maria Callas, artista cea mai celebră din
lume, ca pe un trofeu, Onassis spera ca prin ea să aibă contacte la nivelul cel
mai de sus.
Ocazia nu a întârziat să apară când, la 19 mai 1962,
Maria a fost invitată la Madison Square Garden, să-i cânte lui John F. Kennedy
cu ocazia aniversării zilei sale de naștere. Lumea și-o amintește îndeosebi pe
Marilyn Monroe, cu rochia ei mulată, cusută direct pe ea, cum i-a cântat
languros ”Happy birthday, Mr. President!”, dar a fost și Callas acolo. Ea i-a
cântat Habanera. La brațul ei, țanțoș și cu ochii strălucind de perspectiva
unor noi oportunități, nu putea să nu își facă apariția și Onassis.
A urmat o invitație a doamnei Kennedy, Jackie, la bordul
Christinei, pentru o vacanță, apoi legătura fiind deja întărită, Onassis a
îndepărtat-o pe Callas. În octombrie 1963, certurile erau la ordinea zilei
între Maria și Onassis, mai ales că acesta nu se sfia să organizeze pe vas,
chiar de față cu ea, tot felul de orgii cu tinerele plătite cu ziua. În plus
când se îmbăta, mai devenea și violent cu ea! Ea se retrăgea în apartamentul ei
din strada Georges Mandel, la numărul 36 și aștepta. După un timp, Onassis își
făcea apariția la ușa ei, ascuns în spatele unui imens buchet de flori și-și
cerea iertare. Iubirea imensă a Mariei pentru acest grec făcea ca totul să fie
șters cu buretele și o luau de la capăt.
Astfel, viața celei mai cunoscute soprane din lume s-a
transformat într-o perpetuă așteptare a venirii omului iubit, între calmante
care să-i poată liniști nervii seara și energizante care s-o trezească
dimineața. Telefonul suna încontinuu pentru învitații să cânte vreun rol, dar
ea accepta atât de rar, încât apariția ei pe scena vreunui teatru era
considerată un adevărat eveniment.
Apoi, într-o zi de 18 octombrie 1968, a înghițit cam
multe calmante. A fost descoperită de către unul din oamenii care o slujeau și
dusă repede la spital, a fost salvată. Toată presa a vuit: sinucidere! Când s-a
întremat, Callas a dat un comunicat de presă în care anunța sec că doar a
greșit doza, nimic mai mult. Să fie o întâmplare că Maria a greșit doza cu doar
două zile înainte de căsătoria lui Onassis cu Jackie Kennedy? Cert este că
Onassis și-a văzut de planurile lui: și-a adăugat ca trofeu o altă femeie, pe
nimeni alta decât fosta primă-doamnă a Statelor Unite, pe Jackie. Pe ea a
luat-o de soție, căci familia Kennedy nu umbla cu jumătăți de măsură. În seara
căsătoriei lui Ari, Maria și-a afișat zâmbetul cel mai larg cu putință și s-a
dus la premiera unui film.
Au urmat iar zile de așteptare în apartamentul din Paris,
în care Maria își asculta la nesfârșit propriile discuri sau mai exersa la
pian. Din orgoliu și știind că vocea ei nu o mai slujea, refuza orice invitație
de a cânta. Banii nu-i lipseau, căci Onassis, deși însurat cu alta, avea grijă
să nu-i lipsească nimic. A acceptat însă să facă un film, Medeea. Deși talentul
ei actoricesc fuseses evident în orice operă cântată, filmul n-a avut pic de
succes.
Moartea singurului fiu al lui Onassis, Alexander, la doar
25 de ani, în urma unui accident de avion, îl dărâmă pe puternicul armator.
Dintr-un bărbat vioi, care ținea frâiele imperiului său cu o mână de fier,
acesta devine doar o umbră cu mers târșâit, un învins. Își pierduse orice urmă
de interes pentru viață sau pentru afacerile sale.
La Paris, Callas visează la o revenire pe scenă, i se
pare că vocea încă mai poate să ducă. Plănuiește un turneu mondial, se vântură
prin lume, cântă cum poate, până când o cronică apărută în Le Figaro o
desființează definitiv: ”Divina cântă ca și cum ar avea în gură freza
dentistului.” Acela a fost sfârșitul Mariei Callas în muzică.
La doi ani de la moartea fiului, la 15 martie 1975,
Onassis moare într-un spital din Paris. Fusese dus acolo la cererea lui, pentru
a fi mai aproape de Maria. Se spune că sora lui, Artemis, a reușit s-o
strecoare pe Callas în camera de spital a muribundului, într-un moment când
vigilența celorlalți membri ai familiei, mai ales a Christinei, a lăsat un pic
garda jos. Sicriul armatorului a fost învelit într-o pătură roșie, ultimul
cadou de aniversare primit de Onassis din partea Mariei.
Tot la doi ani distanță, la 16 septembrie 1977, de data
aceasta de la moartea armatorului, e rândul Mariei să părăsească această lume:
e descoperită prăbușită în baie, inima ei cedând în urma tensiunii mult prea
mici. I se mai întâmpla să uite să-și ia pastilele. După dorința ei, cenușa îi
este împrăștiată deasupra Mării Egee, marea țării sale și a iubitului ei Ari.
Și ca să răspundem la întrebarea de început, anume ce a
făcut ca Maria Callas să ajungă cea mai mare cântăreață de operă nu doar a
timpurilor sale, trebuie să spunem că ea a fost cea care a introdus
înterpretarea din punct de vedere actoricesc a rolurilor de operă. Fiecare gest
al ei era trăire, sentiment, emoție transmise publicului. Până la Maria Callas,
pe scenele teatrelor lumii doar se cânta la perfecțiune. O dată cu Maria Callas
începe era interpretării. A fost cea mai bună actriță dintre soprane și cea mai
bună soprană dintre actrițe.
Uneori cu aere de divă, avea năravul de a vorbi despre ea
la persoana a treia, această femeie cu voce stridentă, ca de ”pisică
sălbatică”, așa cum i-o descria cel mai bine Arturo Toscanini, a reușit să
subjuge un întreg mapamond și să râmână acolo unde îi este locul: printre
mituri.
Surse: ”Callas, o viață”, de Pierre Jean Rémy, 1977
”Prea mândră, prea fragilă. Romanul Mariei Callas”, de
Alfonso Signorini, 2007
Maria Callas înainte de deveni La Divina
Maria Meneghini Callas, 1949, Verona
Maria Callas - 1951
Maria Callas în Euridice, Florența 1951
Maria Callas în Puritani, 1951
Maria Callas
în Norma, Paris 1965
Callas și Meneghini în 1958
Maria Callas în atelierul lui Madame Biki, Milano, 1956
Callas și Meneghini
Maria Callas, Yves Saint-Laurent și Hélène Rochas în timpul premierei la Phedra
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu