Editura Polirom 2015
Titlu original: ”Raconte-moi Beyrouth. La
vigne et le lierre”
Cu cât
citești mai mult despre Orientul Mijlociu, cu atât realizezi mai bine că
treburile pe acolo sunt extrem de complicate, uneori frizând absurdul. Ca să înțelegi
ce se întâmplă în aceste zone de veșnic conflict, trebuie ori să te naști și să
trăiești acolo, ori să studiezi ani în șir istoria și obiceiurile acestor locuri.
Puțină
lumină poate că face chiar Asma Abdelkarim prin cartea sa de călătorie prin
”țara cedrilor”, așa cum mai este cunoscut lumii întregi Libanul. Ea este o
tunisiancă al cărui tată, originar din Liban, i-a vorbit mereu despre țara lui
de baștină ca fiind adevărata ei țară, așa că, la vârsta de 19 ani, alege să
studieze la Beirut. Găsește un oraș cu clădiri distruse de recentul război,
plin de tabere cu refugiați palestinieni.
Aflăm de la
Asma Abdelkarim că Libanul este o țară în care religia are o importanță
capitală: oamenii nu se pot căsători cu cineva de altă confesiune decât a lor,
nici măcar prin convertirea la confesiunea persoanei iubite, căci imediat ar fi
considerați trădători și de o tabără și de cealaltă, nefiind niciodată
acceptați. Asta înseamnă că nu ar mai avea nici o șansă la o viață socială
normală, adică o slujbă, căci toate locurile de muncă se obțin doar cu
recomandare religioasă sau politică. Cei care nu aparțin de o anumită confesiune
religioasă sau de un partid politic nu au nici o speranță să se angajeze
undeva. În Liban nu există ajutoare sociale, de aici apărând destule probleme
existențiale care împing la gesturi extreme sau rușinoase, fiind numeroase
cazurile în care tații, neavând de lucru, își trimit câte o fiică să se
prostitueze pentru a întreține întreaga familie.
Oamenii Orientului sunt mai curând animați de emoții și
sentimente decât de pragmatism, emoții care, dacă devin tot mai puternice, pot
oricând să explodeze. Libanezii îi urăsc din tot sufletul pe israeliți, ca
urmare a atacului acestora din 1982, și îi urăsc la fel de mult și pe sirieni,
ca urmare a masacrelor și barbariilor comise de aceștia în 1976. Se pare că
orice sirian venit la muncă în Liban este, în realitate, un agent al regimului
de la Damasc. Astfel, orice mișcare a libanezilor este notată și raportată. La toate
acestea se adaugă și disprețul și superioritatea cu care sunniții, de regulă
locuind la oraș, îi privesc pe șiiți, locuitori ai satelor. Ura este reciprocă
în toate cazurile de mai sus.
În schimb, majoritatea populației Libanului venerează
mișcarea Hezbollah, un partid politic șiit, al cărui nume se traduce prin ”Partidul lui Dumnezeu” și care și-a
câștigat reputația și susținerea imensă după ce a luptat contra Israelului. Hezbollah
refuză categoric orice perspectivă de laicizare a țării.
Așa cum îl descrie autoarea, Libanul este o țară plină
de culoare, marcată de războaie, de discursuri politico-religioase exaltante, în
care bombele atentatelor care se aud nu mai reușesc să zguduie și să scoată din
rutină pe nimeni, oamenii obișnuindu-se cu ele. O țară mândră care nu suportă
să fie privită de sus de către Occident, dar ai cărei locuitori suferă și de un
complex de inferioritate, libanezii cu ceva școală renunțând bucuroși la limba
maternă pentru a se exprima în franceză sau engleză, acesta fiind un motiv de respect
în ochii celorlalți.
You may also like
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu