Povestea asta este despre Sarah, de Pauline Delabroy-Allard 2018 (Jurnal de lectură)

Că Pauline Delabroy-Allard este un talent literar, nu trebuie să punem la îndoială nicio clipă, iar pentru a ne convinge de asta, e suficient să citim romanul ei de debut, Povestea asta este despre Sarah. Apărut în 2018, romanul primește un meritat premiu Goncourt - alegerea României și Poloniei în același an, un an mai târziu fiind rândul Elveției să îl aleagă pentru a fi laureat. În paranteză fiind spus, alegerea făcută de România, ca țară care a votat la un referendum, în număr masiv, pentru familia tradițională care trebuie să fie formată neapărat dintr-un bărbat și o femeie, este surprinzătoare și ne arată, de fapt, că e există două Românii: una a celor care vor să fie tratați și conduși după regulile Evului Mediu deși nu au experimentat epoca și care, cu siguranță nu au aflat de existența romanului, nu l-au citit, nu l-au votat și una a celor cu mințile deschise, care au înțelepciunea să înțeleagă că lumea în care trăiesc e în continuă schimbare, că nicio cutumă depășită, ori lege nu ar trebui să se interpună între individ și propria lui fericire, mai ales când fericirea aceasta vine din iubire, iubirea unei femei pentru o altă femeie. 

Dar romanul lui Allard nu este unul despre fericire împlinită prin iubire, e mai degrabă unul despre suferință, despre durerea unei iubiri mistuitoare care te consumă și de care vrei să scapi, deși se dovedește a fi imposibil. Când Allard își alege titlul Ça raconte Sarah, se asigură că așa și rămâne, că povestea este numai despre Sarah, căci nici măcar nu ne dezvăluie numele celei de-a doua protagoniste a poveștii de iubire, care este și personajul - narator și prin ale cărei trăiri, ajungem, de fapt, să o descoperim și să o cunoaștem pe Sarah, cea capabilă să dea buzna în viața altuia pe care apoi să o schimbe în mod radical. Despre acest personaj-narator știm tot felul de amănunte biografice, că este mamă, că este profesoară, că se reface după despărțirea de tatăl copilului ei, știm aproape totul, înafară de ceea ce de definește pe om ca individ în mulțime, ceea ce îl face  unic: numele. Rutina și predictibilitatea zilnică a acestei femei este dată cu totul peste cap de întâlnirea cu Sarah, o violonistă care trăiește totul la maxim din timpul furat timpului, de parcă ar ști că nenorocirea bate la ușă. Cele două ajung să trăiască timp de doi ani o poveste de dragoste tumultoasă, presărată cu momente de fericire dar și de deznădejde, în care își doresc să pună capăt relației deși nu pot una fără cealaltă. Iubirea aceasta le consumă, le aduce la capătul puterilor, de aceea poate și personajul narator se simte direct responsabil atunci când Sarah se îmbolnăvește grav și traversează o adevărată criză emoțională. Fuge din Parisul martor al iubirii lor, nu își găsește locul nici la Veneția, căci și aici amintirile sunt la fel de răscolitoare, găsindu-și un pic liniștea tocmai în Trieste, oraș în care ajunge cu totul întâmplător. Aici speră să se salveze, căci e un oraș în care nu mai pusese piciorul niciodată, deci amintirea lui Sarah nu are cum să fie legată de el. Ei bine, se dovedește a fi o speranță deșartă și poate acesta este momentul cel mai tulburător al romanului, cel în care afișe cu anunțul unui concert al cvartetului în care cântă Sarah la vioară împânzesc Trieste. Chipul lui Sarah de pe afișe, transformat de boală, devine parcă dovada vizibilă că, oricât ai încerca, nu poți fugi de trecut, de durere, de viața însăși.

Când frații Goncourt au gândit în 1903 acordarea unui premiu care să le poarte numele, au țintit mai ales literatura care nu avea succes la marele public. Ei erau convinși că adevărata literatură, literatura de cea mai bună calitate, nu este apreciată, nu este pe gustul maselor, deci nu vinde niciodată. Acordând premiul lor unui astfel de roman, ca fiind ”cea mai bună și imaginativă operă în proză a anului”, ei sperau să atragă atenția asupra romanului laureat. Nu este și cazul romanului lui Allard, care deși nu a câștigat în cele din urmă marele premiu, numărându-se însă printre operele finaliste ale anului 2018, acesta fiind adjudecat de Nicolas Mathieu pentru Leurs enfants après eux. Povestea asta este despre Sarah, un roman scurt, scris într-un ritm alert, foarte ușor de citit, a avut imediat succes, propulsând-o imediat pe foarte tânăra Pauline Delabroy-Allard în categoria scriitorilor de la care cititorii nu pot să aibă pe viitor decât foarte mari așteptări. 

Pauline Delabroy-Allard