Film

duminică, 15 iulie 2018

Romanul unui tablou: ”Ultimul nud”, de Ellis Avery 2011(Jurnal de lectură)

Tamara de Lempicka - La Belle Rafaela, 1927
      Parisul interbelic al anului 1926. Locul unde artiști, deja consacrați sau abia aflați în căutarea stilului propriu, roiesc prin cafenele, atrași de viața boemă și trepidantă a unui oraș în care totul parcă îmbie la creație și unde totul poate fi luat de la capăt după Primul Război Mondial și după o criză financiară care a distrus multe averi. Este și cazul tinerei Maria Górska, o contesă de sorginte poloneză, fugită din Rusia după revoluția din 1917, unde aristocrația devine un statut care nu îți poate aduce decât cele mai multe necazuri, mai ales când soțul îți este arestat pentru legăturile sale prea strânse cu familia țarului. Dar Maria este o norocoasă: are prieteni și rude la Paris care o așteaptă și o pot ajuta să înceapă o viață nouă. Și Maria schimbă totul: țara, numele, limba în care se exprimă, ocupația. Devine pictorița Tamara de Lempicka, aruncându-se cu toată tinerețea și frumusețea în vâltoarea și efervescența vieții de plăceri din mediul artistic al Parisului, unde nimic nu este interzis, prea mult sau deplasat: frivolitate, superficialitate, soirées scăldate în absint, fum de opiu sau legături amoroase deșănțate cu parteneri pescuiți în Bois de Boulogne.

        Acolo o întâlnește Tamara pe Rafaela, cea care avea să-i devină muză pentru șase tablouri și amantă. Căci Tamara, femeie modernă și emancipată, nu face nimic să-și ascundă bisexualitatea. Căsătorită de două ori cu bărbați, în Rusia cu avocatul  Tadeusz Junosza Lempitzky și în Franța cu baronul ungur de origine evreiască Raoul Kuffner de Dioszegh, ea nu se sfiește să aibă legături amoroase cu femeile care îi servesc drept modele pentru tablourile sale. Pictează mai ales femei, majoritatea provenind din lumea pe care o frecventează, cea a elitelor, a bogaților și oamenilor celebri, reușind să devină un nume al stilului art-deco, dar și imaginea vie a femeii iubitoare de plăceri, cheltuitoare și modernă, muză a fotografilor sau creatorilor de modă de renume, ca Elsa Schiaparelli sau Coco Chanel.

      Romanul lui Ellis Avery ne introduce în atmosfera anilor nebuni ai Parisului acelor vremuri, imaginându-și scurta poveste de amor dintre pictoriță și modelul său, în care iubirea este și ea la fel de frivolă și superficială precum însăși epoca în care este consumată, unde interesul personal primează, totul terminându-se la fel de brusc cum a început, când poate un alt model trezește interesul artistei. Despre Rafaela nu se cunosc prea multe, ea rămânând veșnic frumusețea planturoasă și misterioasă din tablourile Tamarei de Lempicka, a cărei carnație plină atrage invariabil atenția privitorului. 

         Destinul s-a repetat în cazul Tamarei de Lempicka: în 1939, este nevoită să mai emigreze o dată, când evreii din Franța trebuie să fugă din calea lui Hitler. Își reia viața de boemă la New York, apoi la Hollywood, revine des în Franța unde participă la petrecerile noii favorite a lumii mondene, de această dată a literaturii, Françoise Sagan, căreia îi pictează și un portret, dar în anii '60 face greșeala să își schimbe stilul, apucându-se de pictura abstractă. Noile tablouri sunt destul de prost primite, succesul Tamarei pălind cu fiecare zi, este timpul altor stele care se ridică. În 1978, se izolează într-o hacienda din Cuernavaca, Mexic unde, doi ani mai târziu, moare în somn. La dorința ei, cenușa îi este împrăștiată în apropierea vulcanului Popocatepetl.
Majoritatea operelor Tamarei de Lempicka din perioada ei de glorie se află astăzi în colecții particulare, iar atunci când vreuna dintre ele apare în cataloagele caselor de licitații, aceasta nu reușește să se vândă la mai mult de 750 de mii de euro. 

 Tamara de Lempicka - Miezul verii, 1928, tablou al cărui model a fost Rafaela
Tamara de Lempicka - The Pink Tunic (La Tunique Rose), 1927, model Rafaela
 Tamara de Lempicka - La Belle Rafaelaen vert
 Tamara de Lempicka - Le rêve, 1927
 Tamara de Lempicka - Nude with Dove, 1928, corpul este al Rafaelei, dar chipul aparține Irei Perrot, o altă iubire de-a Tamarei
 Tamara de Lempicka
Tamara de Lempicka pictând în studioul ei, anii '20 
Salvador Dali și Tamara de Lempicka, 1941 fotografie de Nicholas won Orloff 
Tamara de Lempicka, personaj de carte de benzi desenate 
Tamara de Lempicka, personaj de carte de benzi desenate

duminică, 8 iulie 2018

Millennium, de Stieg Larsson - trilogia fenomen în care nimic nu a fost inventat

        Din capul locului trebuie spus că Millennium este o bijuterie a genului. Un thriller care, cu cele trei volume ale sale, se întinde pe nu mai puțin de două mii de pagini și care, așa cum bine spune Pascal Bruckner, nu prea te lasă să dormi, dorindu-ți mereu să mai amâni somnul pentru a te mai bucura un pic de poveste. Nu vă speriați, cele trei volume groase se citesc foarte repede, stilul lui Larsson nelăsând nici o clipă plictiselii. Nu faceți greșeala să căutați mai întâi să vedeți vreo ecranizare după Millennium, căci veți fi dezamăgiți! Filmele făcute până acum nu reușesc să surprindă mai nimic din ițele complicate ale poveștii sau din caracterul personajelor. 

Despre succesul colosal al trilogiei nu trebuie să mai vorbesc aici, este un fapt destul de cunoscut. Succes de care Stieg Larsson nu a apucat să se bucure căci viața nu i-a mai dat timp, moartea lui survenind brusc, în urma unui atac de cord, la puțin timp după ce predase manuscrisul unei edituri. A apucat să știe doar că publicarea era o certitudine și că va primi niște bani ca drepturi de autor, bani de care avea nevoie cu disperare. Cu Stieg Larsson viața nu a fost deloc darnică. Inteligent, cultivat dar timid, s-a zbătut între slujbe neînsemnate ca vânzător de ziare, lăcătuș sau lucrător la poștă, visând să devină un jurnalist de investigație care să schimbe lumea, să fie în slujba celor mulți, incoruptibil și corect. A militat mereu pentru o cauză sau alta, a ținut discursuri politice, a participat la manifestații contra tuturor formelor de extremism, a muncit mult și a dormit puțin. Timp de mulți ani a lucrat pentru TT (Tidningarnas Telegrambrya), cea mai mare agenție de știri suedeză, unde a început preluând telefoane și a sfârșit ca un simplu reporter, refuzându-i-se mereu numirea ca jurnalist în adevăratul sens al cuvântului, pe motiv că ”nu știe să scrie”, deși se foloseau de capacitatea lui de a descoperi legături nebănuite pentru diferitele cazuri de crimă sau infracțiuni pe care le publicau, legături pe care nici poliția nu le vedea decât după mult  timp de cercetare, după cum povestește marea iubire a vieții lui și cea care i-a stat alături 32 de ani și l-a cunoscut cel mai bine, Eva Gabrielsson. Bunul lui simț l-a împiedicat să dea din coate ca să acceadă cu orice preț. În 1992, după ce i-a devenit clar că nu are nici o șansă să evolueze din punct de vedere profesional, Larsson își ia inima în dinți și se hotărăște să părăsească agenția TT, să devină șomer și să încerce să ia totul de la capăt. 

Înființează ziarul și agenția Expo, prin care milita împotriva abuzurilor, rasismului ori a extremismului de orice fel.  Nu era ușor, trebuia să se ocupe atât de ceea ce apărea în paginile revistei cât și de treburile administrative ce țin în viață un ziar, astfel încât se zbătea mai mereu să caute surse de finanțare și să păstreze echilibrul financiar destul de precar. Era mereu epuizat, deziluzionat că abia reușească o scoată la capăt în fiecare lună, muncea mai tot timpul, mânca junk food și consuma multă cafea. De altfel, mai toate personajele din Millennium beau multă cafea. Articolele sale incriminatoare la adresa grupărilor extremiste, nu i-a lăsat deloc indiferenți pe membrii plini de ură a acestora. A început să fie ținta atacurilor de tot felul, primind telefoane de amenințare acasă și la birou sau gloanțe prin poștă, fiind chiar așteptat seara la plecarea din sediul Expo pentru a fi ”învățat minte”. Astfel că, pe lângă extenuarea continuă, Stieg Larsson a trebuit să învețe să trăiască și cu frică. Frica aceasta nu era deloc nejustificată, căci o serie de asasinate puse pe seama grupărilor extremiste avuseseră deja loc în Suedia acelor zile. Deși pare de necrezut pentru o țară atât de dezvoltată ca Suedia, trebuie precizat că sistemul de protecție a persoanelor amenințate era unul de-a dreptul jalnic: practic, oricine se putea prezenta la Evidența Populației și obține mai toate informațiile cheie despre un cetățean anume, de la fotografie până la adresa de acasă și numerele de telefon private. Așa că Larsson nu s-a mirat deloc când și-a văzut fotografia, împreună cu toate datele sale personale, inclusiv CNP-ul, publicate pe prima pagină a unei reviste extremiste, care îl declara astfel, oficial pus pe lista lor neagră. În lipsa unei protecții adevărate, Larsson nu a putut decât să încerce să se ferească, schimbând ușa apartamentului în care trăia cu Eva cu una blindată și să instaleze sisteme de alarmă cât mai sofisticate. Eva Gabrielsson spunea mai târziu că, dacă nu au reușit să se căsătorească și să aibă copii, a fost o consecință directă a faptului că își trăiau viața cu frică, încercând să construiască ziduri de protecție unul în jurul celuilalt. O căsătorie și un copil i-ar fi făcut și mai vulnerabili. Munca la Millennium a început să devină tot mai mult un refugiu, o terapie.

Stieg Larsson nu și-a propus niciodată să scrie o carte. Îi plăcea să scrie mici texte, neavând nici o legătură unele cu celelalte pe care, apoi, le lăsa uitării. În vara lui 2002, pe când se plictisea în vacanță, și-a adus aminte de un text mai vechi în care un bătrân primea de Crăciun, în chip misterios, câte o floare presată. Și-a propus să mai continue cu personajul acesta și de aici, rezultatul este istorie: o poveste polițistă violentă, în care femeile cad victime ale bărbaților, cu un Mikael Blomkvist, jurnalist de investigație isteț și incoruptibil care reușește să desfacă ițele unor afaceri necurate și complicate, fiind mereu cu un pas înaintea poliției, și cu o Lisbeth Salander fragilă, asocială și ieșită cu totul din tipare, victimă și călău, având propriul ei sistem moral. De fapt, în trilogia aceasta nimic nu a fost inventat: revista Millennium nu este alta decât revista Expo, crimele sunt inspirate de câteva cazuri reale care au zguduit Suedia la un moment dat și la dosarele cărora oricine putea avea acces după pronunțarea definitivă a judecătorilor, locurile din carte sunt locuri pe care le-a vizitat el cu Eva, obiectele descrise sunt obiecte aflate în posesia lor sau a prietenilor. Realismul din Millennium merge până acolo încât unele personaje nu numai că sunt persoane din viața lui Larsson, dar au intrat în carte cu tot cu numele lor adevărate: este cazul boxerului Paulo Roberto, al psihiatrului Svante Brandem sau al doctorului Anders Jakobsson, cel care, în al treilea volum, extrage gloanțe din creierul lui Lisbeth Salander. După moartea lui Larsson, familia acestuia, aflată în război de succesiune cu Eva Gabrielsson, deranjată că Anders Jakobsson îi ținea partea Evei, a ordonat pur și simplu editurii să-i schimbe numele în Anders Jonasson. Așadar, Larsson n-a făcut decât să ia frânturi de viață și întâmplări pe care, cu măiestrie, le-a legat într-o poveste polițistă complexă, lungă și fascinantă.

Citind Millennium, am zice că Stieg Larsson s-a zugrăvit pe el însuși în Mikael Blomkvist, dar Eva Gabrielsson neagă cu vehemență. De fapt, Mikael Blomkvist este ceea ce Larsson a visat toată viața să devină: jurnalistul de investigație excepțional, corect și mereu pus pe divulgarea a tot ceea ce este putred într-o societate. Caracterul lui se regăsește mai degrabă în Lisbeth Salander: deși cu ceva cunoștințe de jazz, iubea nespus rockul feminin (asculta Annie Lennox, Tina Turner sau Shakespeare's Sisters), așa că aspectul de rockeriță al lui Salander nu este o întâmplare, precum nici proastele ei obiceiuri alimentare, memoria ei extraordinară, sau interesul ei pentru tot felul de subiecte bizare ca teorema lui Fermat. Da, Stieg Larsson nu se pricepea deloc la computere sau la matematică, materia aceasta l-a făcut chiar să nu ia bacalaureatul din prima, dar tare i-ar fi plăcut să se priceapă! 

Femeile domină în trilogie și au toate caractere puternice. Sunt femei de carieră, independente care reușesc foarte bine să nu se încadreze în clișeul sexului frumos dar slab, sunt perfect capabile să-și ia soarta în mâini, să lupte sau să se răzbune, nici una dintre ele nu se învârte supusă în jurul cratiței sau se ocupă de vreo liotă de copii. Cartea conține, în același timp, toată gama de abuzuri la care pot fi supuse femeile, chiar și într-o societate aproape ideală cum este percepută Suedia. Feminismul acesta exprimat fățiș este de fapt cel al lui Larsson, căruia îi plăcea să lucreze între femei, neavând nici o problemă să aibă șef o femeie, din contră, le considera ”mult mai creative și mai puțin ariviste decât bărbații”. S-ar părea că feminismului lui Larsson își are originile într-o întâmplare din tinerețe când a fost martor la un viol la care nu a îndrăznit să intervină. S-a simțit apoi deosebit de vinovat și deși a încercat să-și repare greșeala cerându-i iertare victimei (aceasta nevoind să-l asculte), sentimentul de vină l-a urmărit mult timp după aceea. Frapant este însă că Suedia din Millennium este una diferită de ceea ce știm noi, nu e deloc un model spre care celălalte țări tind, ci o țară cu violență, corupție la nivel înalt, jurnaliști vânduți cui dă mai mult, mușamalizări de tot felul, toate în dauna cetățeanului.

Destinul a vrut ca Millennium să rămână o trilogie, deși autorul plănuia să scrie și al patrulea și al cincilea volum, după cum mărturisește Eva Gabrielsson. cel de-a patrulea volum avea chiar și un nume, ”Răzbunarea zeilor”, în care Lisbeth Salander continuă să se răzbune pe toți cei care i-au făcut rău și pentru fiecare răzbunare dusă la capăt, își mai îndepărtează câte un tatuaj de pe piele. După moartea subită a lui Stieg Larsson, totul a luat o turnură pe care el sigur nu și-ar fi dorit-o. Familia lui, cu care s-a văzut doar sporadic de-a lungul vieții, a pus mâna pe tot ce a lăsat în urmă acesta, bucurându-se de sumele uriașe pe care succesul trilogiei l-a avut după publicare.  De înmormântare s-a ocupat Eva Gabrielsson, data aleasă de ea fiind 10 decembrie, ziua decernării anuale a premiilor Nobel, tocmai în speranța că grupările extremiste care i-au făcut viața un iad să-și aibă atenția îndreptată în altă parte. 

Nimeni nu a reușit însă să dea peste vreo frântură din manuscrisul ”Răzbunării zeilor”, acesta fiind chipurile ascuns în computerul lui Larsson. Editura ce deține drepturile de publicare a trilogiei a încredințat unui alt scriitor și jurnalist suedez, David Lagercrantz, misiunea de a continua saga Millennium: în 2015 era publicat volumul al patrulea, intitulat The Girl in the Spider's Web, iar în 2017, a apărut, scris de același autor, volumul al cincilea, The Girl Who Takes an Eye for an Eye. În august 2019 este programată apariția și celui de-al șaselea volum, al cărui titlu nu este cunoscut încă.

Dar dincolo de tristețea destinului lui Stieg Larsson, trilogia Millennium nu este deloc una tristă, este o poveste în care binele învinge răul, în care fiecare primește la final ceea ce merită, în care se vorbește mult despre valori, justiție și jurnalismul acela adevărat. Așa că nu vă sfiiți să o citiți, veți rămâne cu impresia că savurați multe pagini de aventură și că superlativul în materie thriller contemporan a fost deja scris!

surse: Bărbați care urăsc femeile, Millennium 1, de Stieg Larsson, Editura Trei, 2008
Fata care s-a jucat cu focul, Millennium 2, de Stieg Larsson, Editura Trei, 2009
Castelul din nori s-a sfărâmat, Millennium 3, de Stieg Larsson, Editura Trei, 2009
Millennium, Stieg șă eu, de Eva Gabrielsson & Marie-Françoise Colombani, Editura Pandora M, 2011




Stieg Larsson și Eva Gabrielsson într-un tren 1980
Stieg Larsson