Jimi Hendrix – sau câtă viață poate să încapă în doar 27 de ani (Partea I)

Când Eric Clapton l-a văzut cântând pentru prima dată pe Hendrix, i-au căzut mâinile de pe chitara la care voia să cânte și a părăsit sala: tipul acesta necunoscut nimănui până atunci era prea bun! Considerat cel mai mare chitarist al tuturor timpurilor și asta nu de către oricine, ci chiar de însuși Paul MacCartney sau de revista Rolling Stones, Hendrix n-a apucat să dăruiască lumii prea mult din măiestria sa, stingându-se subit la vârsta de 27 și intrând direct în legendă. S-a vorbit mult de fatidica cifră de 27, vârstă la care au murit și alți artiști remarcabili ca Jim Morrison, Janis Joplin, Kurt Cobain, sau mai de curând, Amy Winehouse, așa că n-o să mai vorbesc și eu aici. În schimb o să vorbesc despre cât de multă viață a încăput în scurtul timp pe care l-a trăit, despre cât de special era, despre geniul și stilul unic de a cânta la chitară, despre iubirile și neîncrederea în propria ființă. Despre cei patru ani cât a strălucit în lumina reflectoarelor... Sunt puțini? Sunt suficienți cât să rămână pentru totdeauna în istoria muzicii și nu oricum, ci ca cel mai bun, ca cel care cânta la chitară fix cum voia el, cu dinții, cu limba, cu nasul, cu chitara la spate, între picioare, cel cu care orice chitarist își va compara măestria!

Așadar...

- Chapter One -

Părinții lui Jimi Hendrix, Lucille și Al au avut o căsnicie scurtă, destrămarea ei survenind oarecum firesc, deoarece Al era plecat să-și îndeplinească serviciul militar în US Army, în timp ce Lucille și micul Jimi locuiau pe la rudele dispuse să-i primească. În plus, Lucille, care nu avea nici 20 de ani, nu se descurca deloc cu rolul de mamă, așa că l-a dat pe cel mic în grija unei familii din California. Când Al a fost lăsat la vatră, Jimi avea deja trei ani și nu-l văzuse niciodată. Tatăl a hotărât să-și recupereze copilul și ca să o șteargă total cu trecutul, i-a schimbat și numele: din John Allen Hendrix în James Marshall Hendrix.

Dintre toate activitățile copilăriei, lui Jimi nu i-a plăcut cu adevărat decât muzica. Era un copil sfios și cuminte, dar nu izolat, participând la toate jocurile împreună cu ceilalți copii. Dar nici un joc nu se compara cu muzica! Exersa mereu, ba la muzicuță, ba la vioară, dar cel mai mult la chitară, deși nu cunoștea nici o notă muzicală. Pe când era la școală, s-a alăturat chiar și unei trupe, cu care a cântat blues, rock n roll și R&B.

Nu a terminat școala medie, în ultimul an s-a hotărât să se înroleze voluntar în armată, ca să scape mai repede de serviciul militar. Astfel, la 17 ani, făcea salturi cu parașuta în cadrul Aviației, în unitatea Aeropurtate 101 din Fort Campbell, Kentucky, până când totul s-a sfârșit cu o fractură la gleznă și cu demobilizarea lui pe motive medicale. Lui Hendrix i-a convenit de minune că a fost lăsat să plece acasă căci viața cazonă, cu regulile ei stricte, nu se împăca deloc cu firea lui care nu suporta constrângerile. În plus, războiul din Vietnam era pe cale să înceapă, așa că s-a considerat deosebit de norocos că totul s-a sfârșit atunci, într-un fel destul de onorabil pentru toată lumea.

După ce mai stă o periodă în orașul natal, Seattle, unde cântă prin tot felul de mici grupuri, se hotărăște să plece la New York. Aici o întâlnește pe Fayne ”Faye” Pridgeon, destul de cunoscută vieții artistice din Harlem, la brațul căreia este văzut mai mereu. Cântă la chitară pentru orice grup care vrea să-l angajeze, plecând  cu acestea peste tot pe unde le poartă angajamentele. Nu este deloc o perioadă bună pentru Hendrix pentru că banii nu sunt niciodată suficienți, iar artiștii care îl arvunesc cu ziua, nu îi permit să se abată de la stilul lor. Se întoarce falit la New York, total dezamăgit.

Jimi Hendrix și Faye Pridgeon

Abia când cântă alături de cei de la The Squires, lucrurile încep parcă să o ia în direcția dorită de el: are asigurată hrana și îmbrăcămintea și i se permite să cânte cum vrea el, în stilul lui personal. Apoi a urmat întâlnirea care avea să îi schimbe viața!

Jimi a întâlnit-o pe Linda Keith în 1966, după ce aceasta l-a invitat să bea un pahar la masa ei după un show suținut de el și trupa The Squires la Cheetah, cel mai căutat local dansant din New York-ul acelor timpuri. Linda era un top-model de succes la Londra și era și iubita lui Keith Richards de la Rolling Stones. Aflată la New York, cu ocazia unui turneu al celor de la Rolling Stones, Linda a fost atât de impresionată de Hendrix încât a dorit să-l cunoască personal. Cei doi s-au plăcut și au început o relație destul de complicată, ei neformând niciodată un cuplu în sensul clasic al cuvântului, căci ea continua să se vadă cu Richards iar el nu dorea să se despartă de Faye Pridgeon, așa că a făcut în așa fel ca cele două femei să nu afle una de cealaltă și să nu se intersecteze.

Jimi Henrix și Linda Keith

Lindei îi spunea că Faye este o mătușă, dar ei nu-i scăpa sclipirea din ochii lui ori de câte ori pomenea de așa zisa mătușă. Cert este că Linda a crezut cu tărie în geniul lui Hendrix și a făcut tot ce i-a stat în putere să-l ajute să se lanseze în lumea celor mari, având grijă să nu rănească firea lui sensibilă și înclinată spre a se lăsa ușor cuprinsă de descurajare la orice refuz. Nu avea deloc încredere în el însuși, era mereu nehotărât  și simțea nevoia să fie stimulat, deși afișa un soi de bravură ostentativă care nu păcălea însă pe nimeni care îl cunoștea cât de cât.

I-a aranjat o audiție cu Andrew Loog Oldham, producătorul și managerul celor de la Rolling Stones și un bun prieten al ei. Pentru ca el să se prezinte onorabil în fața lui Oldham, Linda nu s-a sfiit să ia una din chitările lui Keith Richards, un Fender Stratocaster alb, nou-nouț și să i-o dea lui Hendrix, care demult visa la o astfel de chitară. Chitara a rămas pentru totdeauna la Hendrix, iar Keith Richards n-a băgat niciodată de seamă că-i lipsește. Hendrix nu l-a impresionat deloc pe Oldham care nu înțelegea ce găsește genial Linda Keith la acest tânăr, nevăzând în el decât un nebun fără de har. După acest refuz, ea a trebuit să-l consoleze mult timp pe sensibilul Hendrix care căzuse într-o pasă gravă de neîncredere în sine. A urmat apoi Seymour Stein, un alt om important din domeniul muzical, tot prieten de-al Lindei care, ca și Oldham, a zis un mare nu.

Pe atunci, nimeni nu reușea să-l convingă să cânte și cu vocea, i se părea că nu are deloc o voce bună, iar Linda nu știa ce argumente să mai folosească, mergând până la a-i pune la nesfârșit discuri cu Bob Dylan, pentru a-i arăta că vocea nu e totul, ci mai degrabă tonul și dăruirea.

Apoi Linda l-a întâlnit pe Chas Chandler, basistul grupului Animals, care intenționa să se lanseze în producția de discuri. I-a vorbit numaidecât de Hendrix și l-a implorat să se ducă să-l vadă cântând la Cafe Wha. A acceptat și nu mică i-a fost mirarea văzând acest tip ciudat care cânta cu chitara la spate, întoarsă pe dos din care scotea tot felul de sunete bizare. A fost impresionat și s-a hotărât să-l ia cu el la Londra și să înceapă să înregistreze.  Hendrix a acceptat să plece în Anglia, pentru că treburile mergeau cum nu se poate mai prost pentru el. Faye Pridgeon povestește cum ea și Jimi stăteau mult pe gânduri dacă, cu ultimii bani, să ia de mâncare pentru ei sau pentru pisică. Până la urmă, Asociația Americană pentru Protecția Animalelor le-a luat pisica, prea suferea de foame la ei în casă!

Pentru a pleca în Anglia, lui Hendrix îi trebuia pașaport, iar întocmirea lui a fost o întreagă aventură, căci nu exista nici un certificat de naștere pe numele James Marshall Hendrix, numele ales de tată, ci doar cel pe numele John Allen Hendrix, numele înregistrat de mamă. Omul pe care Chas Chandler voia să-l ducă în Anglia nu exista! A fost nevoie de multe intervenții pentru ca pașaportul mult râvnit să ajungă în mâinile titularului.

 În septembrie 1966, Hendrix ateriza la Londra, tot bagajul lui fiind o sacoșă cu câteva haine și chitara lui Keith Richards.

 - Va urma -