Am treabă la un bancomat. Între mine și dumnealui nu e
decât o trecere de pietoni și aia destul de scurtă. Un taxi oprește să mă lase
să trec. Mă cam avânt și simt cum îmi fuge pământul de sub picioare. Și asta la
fix patru ani de când mi s-a întâmplat cam aceeași treabă, de am ajuns cu
piciorul drept... drept în operație la Urgențe, unde chirurgii nu s-au lăsat
pînă nu m-au înzorzonat cu o tijă metalică și mai multe șuruburi, scriind pe
fișa mea de pacient un cuvânt atât de interesant: reconstrucție! Da, era tot
început de august și ca să vezi, era tot vară! Vară în august? Așa o
coincidență, mai rar!
Numai că eu, fată deșteaptă, nu fac de două ori aceeași
greșeală! Dacă acum patru ani, simțind că-mi pierd echilibrul, m-am opintit din
toate puterile să nu cad, să nu mă fac de râs și să rămân cu demnitatea
neatinsă, decizie cu care ambele maleole ale piciorului meu drept n-au fost
deloc de acord, alegând să se revolte rupându-se în așa hal, încât să fie
nevoie de cuvântul acela interesant, anume reconstrucție, ei bine, de data
asta, m-am lăsat să cad așa, ca la cinema, aproape în reluare.
În cădere, neavând cu ce-mi ocupa mintea, am înregistrat
numărul de înmatriculare a taxiului, pe care l-am dat repede uitării la
impactul cu solul. N-a fost deloc plăcut, dar mi-am dat repede seama că sunt
destul de intactă. Am calculat atât de bine, că nici ochelarii de soare nu mi
s-au clintit de pe nas!
Un domn îmi întinde o mână să mă adune de pe jos. Mă
adună pe mine, geanta mea, o traistă... Apoi îl văd că mai cercetează terenul.
Îmi vine să-i zic:
- Dar ce mai cauți, domnule, nu cumva demnitatea mea? S-o
fi ascuns, de rușine, pe după roțile taxiului! Dacă-i așa, nici nu mai vreau să
aud de ea, acolo să rămână!
Nu-i spun asta cu voce tare domnului, să nu creadă că am
suferit vreo deplasare de creier, în schimb îi mulțumesc. El mă conduce, în
siguranță, pe trotuar, în dreptul mult râvnitului bancomat. Îmi fac treaba,
apoi mă întorc la aceeași trecere de pietoni. Îmi cam tremură picioarele, așa
că apuc un stâlp în brațe și nu-i dau drumul multă vreme. Mă uit în sus: pe
stâlp e o plăcuță care îmi arată clar că acolo este o trecere de pietoni. Insuficient, îmi spun, ar trebui scris negru pe alb: Trecere de pietoni! Se
acceptă și împiedicații!
Lumea foiește încolo și încoace, toți mă privesc curioși,
eu tot nu dau drumul stâlpului. Zici că suntem una și aceeași ființă! Unii,
care m-au depășit demult, simt nevoia să întoarcă, măcar o dată capul, să
verifice dacă i-am dat drumul sau nu. Nu-i dau, stimabililor, dragostea e prea
mare, are cineva ceva împotrivă?
Într-un târziu, mă hotărăsc să-i spun adio, căci prea mă
bate soarele în cap! Trec strada înapoi, cu multă băgare de seamă, de data asta
fără incidente. Ajunsă pe trotuar, încep să-mi verific îmbunătățirile: dacă nu
s-au deplasat șuruburile, dacă tija mai are același model, fleacuri din astea!
Totul pare în regulă, numai că simt cum îmi crește un cucui în genunchi! Ce? Nu
există cucuie la genunchi! Sunteți siguri! Căci eu tocmai m-am ales cu unul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu