De ce a murit Carmen, miercuri seară

Miercuri am fost să văd Carmen de Georges Bizet. Da, a fost frumos, artiștii chiar s-au străduit! Și eu m-am străduit, m-am străduit să văd ceva prin coafura prea înaltă, cu niște cârlionți electrizați, ca niște antene, a unei dame din fața mea, o damă în rochie verde. Totuși, ar trebui impuse niște reguli la intrare! Știu, s-a renunțat de mult la ținuta obligatorie, acum vine îmbrăcat fiecare cum vrea! Dar coafurile damelor?! Ei bine, astea ar trebui atent verificate! De către o comisie! Spre exemplu, dama cu părul antenă își prezintă biletul la intrare. E mândră tare de ea, de rochia ei verde, de coafura ei proaspăt ieșită din mâinile stilistului, de cultura ei... ce mai, în general, e mândră! Trage cu coada ochiului la cei câțiva cameramani care își pregătesc echipamentele de filmare și nu poate să nu se gândească ce bine ar fi dacă... Mai știi pe cine cade camera? Undeva în planul doi, niște ochi de vultur analizează înălțimea podoabelor capilare ce intră pe ușă. Cum este clar că cea a rochiei verzi a ieșit cu mult din limita admisă, posesorul ochilor de vultur se îndreaptă discret către ea, numai zâmbet:

- Stimată doamnă, vă rog să mă urmați, avem o întreagă comisie întrunită pentru dumneavoastră!

- O comisie? Venită special pentru mine? Ah! și dama se uită triumfătoare la soțul ei, pentru care nu s-a întrunit nimeni. Să mergem, domnule, ce vrea comisia de la mine?

- Pentru început, să vă pună câteva întrebări...

- Oh, un interviu, zice dama bucuroasă peste poate că fost inspirată și a venit atât de gătită. Televiziune, interviuri, viitorul nu poate fi decât unul glorios! se gândi ea.

Este condusă într-o încăpere ferită de zarva din hol, unde trei inși trec direct la subiect:

- Luați loc, doamnă! Constatăm că aveți niște zulufi foarte, foarte înalți, spuneți-ne, aveți probleme cu auzul?

- Ce?! Ce-ați zis?! întreabă dama nepricepând deloc.

Membrii comisiei se uită confuz unii la alții. Și dacă duduia e chiar surdă, ce ne facem? Nu avem protocol pentru așa ceva?! Unul dintre ei se apropie de urechea rochiei verzi și-i urlă de-a dreptul:

- Doaamnăă, sunteți suurdăă?

Întrebarea, cu prea mulți decibeli, mai că o face pe damă să sară de pe scaun și să ricoșeze de perete, dar ea se prinde bine cu mâinile și hotărăște să înfrunte orice mârlănie, de dragul faimei:

- Dacă sunt surdă? Ce întrebare tâmpită! De ce aș veni la un spectacol de muzică, subliniez, de muzică, dacă aș fi surdă?! N-ar avea nici un sens!... și-i privește cu un aer superior. E plină lumea de proști, mai gândește ea, dar îmi închipuiam că n-au cotropit încă și... opera!

- Eh, doamnă, nu-i chiar așa lipsit de sens! Mai știm noi pe unul, de-acu trei sute de ani, care era surd ca o ciubotă și nu numai că se încăpățâna să compună muzică, dar mai ținea morțiș și să dirijeze orchestra... Deci, răspundeți la întrebare!

- Nu sunt surdă, domnule!

- Buuun, ce loc aveți în sală?

- Rândul patru, locul unu, pe stânga. De ce vreți să știți?

- Rândul patru? Grav, chiar foarte grav! Dar să revenim: ați dat bani pentru coafura asta?

- Domnule, dumneata ești normal? Ce tot sari de la una la alta? Ba mă-ntrebi de sănătate, ba de locul din sală, ba de părul de pe cap... Gata, plec! și rochia verde, parolistă, se și ridică și dă să facă ce tocmai spusese.

N-apucă să facă un pas spre ușă că o mână, cât o lopată, o înșfacă și o așează din nou pe scaun. Simte că o ia cu un fel de amețeală, de draci, de ciudă, de necaz pe urâții ăștia din fața ei, pe întreaga lume, cu tot cu mototolul de bărbatu-său, care niciodată nu e prin preajmă când are nevoie de el!

- Mult?

- Ha?! Ce să fie... mult? bâgui ea.

- Ați dat mult pe frizura asta?

Nu, e clar, urâții și-au pus în gând să se joace cu nervii ei!! Dar las’ pe ea! Își ridică semeț capul și răspunde cât mai ferm cu putință:

- Da! Am dat fix cât mi-a cerut, plus bacșiș, că sunt o doamnă! Și merită fiecare bănuț, sunt în tendințe! Altceva, ce mai vreți să știți, domnilor urâți?

Cei trei urâți se uită, iar, unul la celălalt: am auzit noi bine, ne-a făcut urâți? Ne-a făcut ea, sau eram urâți dinainte? aceasta-i întrebarea. Dar să lăsăm pe altădată dezbaterea asta și să terminăm o dată! Urâtul numărul unu vorbește primul:

- Nu mai avem timp, așa că, s-o scurtăm: vă sfătuim sincer să faceți un schimb de locuri, să mergeți pe ultimul rând!

- Ce face?! Pe ultimul rând? Și de ce, mă rog?

- Pentru că toți oamenii din spatele dumneavoastră n-o să vadă nimic de claia asta din ...tendințe? Singura posibilitate să vă păstrați locul ar fi fost dacă ați fi fost surdă și spiralele astea ...din tendințe, v-ar fi adus sunetul mai aproape, prin cine știe ce procedeu scos tot ...din tendințe...

- Ha, ha! Ei, asta-i bună! E clar, până acum, credeam că sunteți doar urâți, dar văd eu bine că sunteți și urâți și proști! Nici nu mă gândesc să accept așa ceva! Ce mârșăvie! Și-și îndreaptă spinarea, scoțându-și bărbia și pieptul, ca pentru a-și întări refuzul.

Aha, pieptul! Urâtul numărul doi observă că bustul damei e cam prea generos! Măi să fie, își zice el, oare cum o să reușească spectatorii de pe același rând să treacă de țâțele electrizatei ăsteia?! Pfui!! Pericol mare! Ne mai trebuie o comisie! Să vedem: Carevasăzică, noi suntem Comisia de Pleoștit Părul (CPP) și ne mai trebuie o comisie, Comisia de Pleoștit Pieptul (CPP)... La dracu, îmi dă tot CPP! Nu, nu e bine, o să ne confunde lumea! Și vorba aia, noi cei de la Pleoștit Părul ne ocupăm de treburi ceva mai înalte...

Urâtul numărul trei nu mai are nici un chef de discuții. Le face semn celorlați doi să se dea la o parte, că preia el de aici încolo și fără alte menajamente, se năpustește în freza rochiei verzi și din două-trei mișcări dibace, pleoștește și toți zulufii, pleoștește și toate tendințele! Acum, părul damei-i stă, ca vai de el, lipit și banal, de creștet.

Doamna se face verde la față, mult mai verde chiar și decât rochia:

- Ce? Ce-i asta?! Nu, nu permit! O să fac plângere, o să... Se sufocă de furie, o tuse covulsivă-i pune stăpânire pe pieptul cel generos, vrea să mai zică ceva, dar nu mai are vreme, căci cei trei urâți o și scot pe ușă afară, făcându-i vânt în mulțimea veselă din holul operei. Mai apucă doar să-l audă pe unul dintre ei cum îi face o urare:

- Vizionare plăcută, doamnă! Și nu care cumva să vă uitați în vreo oglindă, s-ar putea să nu fim singurii urâți din seara asta!

Mai mult împleticindu-se, ajunge la locul ei, de pe mult râvnitul rând patru. Mototolul de bărbatu-său nici nu observă că ar fi ceva schimbat la ea. O face atentă:

- Ia uite dragă, se filmează, ce bine că avem locuri tocmai lângă culoar, sigur ne prinde și pe noi în vreun cadr...

O privire de-a nevestii îl face să înghită pe loc tot ce mai voia să zică! Rochia verde scoate o oglindă din poșetă, se privește în ea și doar un geamăt prelung e tot ce mai poate să îngaime: e un dezastru! Un singur fir, unul singur, scăpat, prin nu știu ce minune, de Comisia de Pleoștit Părul și se încăpățânează să stea țanțoș, spiralat și ridicat, țintind drept spre amorașii pictați pe tavanul sălii, mărturie vie a ceea ce a fost și nu mai este: o coafură cu semnătură.

Oamenii din jurul ei sunt veseli, mulțumiți și rochia cea verde nu înțelege de unde atâta fericire?! Spectacolul începe și ea n-o vede pe Carmen cum își unduiește șoldurile de țigancă și cum îi cântă lui don Jose pentru a-l cuceri. Ușuratică ființă! Toată lumea aplaudă extaziată, numai ea nu vede nimic: ce fuste înflorate și învolburate, ce piruete, ce castaniete??? Nu are în fața ochilor decât oroarea pe care i-a întors-o afurisita de oglindă! Nu vede nici cum, la pauză, lumea iese afară la o țigară, sau la un pahar de șampanie în foaier. Ba da, vede cum mototolul de barbatu-său dispare repede de lângă ea și nu revine decât după ce se sting luminile pentru un nou act. Ia stai, nu cumva, nu cumva i-o fi rușine cu mine? Las’ că mi ți-l scutur eu acasă!

La un moment dat, nu mai rezistă! Se răsucește în scaun si privește la lungul șir de chipuri din spatele scaunului ei. Pentru ăștia a trebuit eu să sufăr așa afront? Pentru amărâții ăștia? Amărâții nici nu o bagă în seamă, sunt numai ochi și urechi la tot ce se întâmplă pe scenă. Ba da, chiar de pe locul din spate, o duduie cu un aer impertinent, se apleacă ușor spre ea și-i șoptește la ureche:

- Madam, mai ușor cu șampania prin pauze, scena e fix în partea cealaltă!

Ohh, cerule! Ce-a zis? Ce-a zis? Eu?! Eu, băută? Degetele rochiei verzi se înfig în scaun cu așa o putere, că dacă n-ar fi fost dintr-un lemn de esență tare, menit să reziste oamenilor și veacurilor, s-ar fi făcut fărâme. Auzi obrăznicie, să-mi spună mie așa ceva!! Ah, dacă aș avea o putere, dacă aș avea o... i-aș arăta eu ei, ar plăti scump, ar plăti măcar cu viața! Da, cu viața! Să moară! Să moară! Să moar...

Firul cel singuratic de pe capul ei vibrează într-un mod ciudat către amorașii din tavan. O bufnitură puternică se aude dispre scenă. Rochia verde se întoarce și o vede  pe Carmen căzută, secerată de cuțitul lui don Jose. Nu! Nu de ea era vorba! Țâșnește în picioare și strigă:

- Nu, n-am vrut, nu pe ea!

Cortina cade, toată sala e în picioare, aplaudând și aclamând frenetic. Aplaudă și aclamă și mototolul! Ei, asta-i chiar prea de tot! S-ar părea că nu-i chiar așa de mototol, până la urmă! O unghie ascuțită îl așează înapoi, la locul lui, pe mototol:

- Stai dracului jos și potolește-te, altfel te culci în seara asta și nemâncat și ne...!

Mototolul e paralizat de spaimă și de durere. Știe ce înseamnă să se culce nemâncat, a mai pățit-o, dar celui de-al doilea ne... nici nu îndrăznește să-i dea vreo semnificație!

- The End -