Un rucsac într-un tramvai

Mark Lague - Orange Street Car

Azi am fost omul potrivit la locul potrivit! Ies de la serviciu, vagabondez un pic prin buricul târgului și când mă hotărăsc să mă adun pe-acasă, mă îndrept spre stația din Piața Unirii să iau tramvaiul. În stație, puhoi de lume. Mă uit la oameni și nu-mi convine, pe fața fiecăruia parcă stătea scris: ”Aștept un 6!”, ”Aștept un 6!”, ”Aștept un 6!”. Nu, nu e bine deloc! Păi, dacă toată omenirea asta așteaptă un 6, eu unde mai încap? Și mai vreau să stau și jos, doar mă dor picioarele! Ce, credeți că-i așa simplu să vagabondezi?

E cazul să gândesc strategic. Ideea genială îmi vine pe loc: ce-ar fi dacă aș lua un tramvai o stație-două, în sens invers, cobor la Teatru sau în Tg. Cucului, că de acolo nu urcă mai nimeni și nu numai că am loc, dar mi-l aleg fix pe care îl vreau eu, adică să bată soarele din stânga când eu mă uit la dreapta și… logic, să bată din dreapta când eu mă uit la stânga! Dacă n-ați înțeles ce-am vrut să zic, nu-i problemă, că nici eu n-am priceput mare lucru!

Deci, când ai o idee atât de măreață, apoi e musai să o pui și în practică, altfel ce rost mai are să-ți fi consumat ”micuțele celule cenușii”, cum spunea odată cineva deștept care… nici n-a existat! Zis și făcut: urc în primul tramvai care vine în sens invers și sunt foarte mulțumită de mine! Mă și văd cum, instalată comod, mă uit de sus la toți săracii care așteaptă în Piața Unirii, cum se înghesuie ei disperați să capete un loc, să aibă o gură de aer… Și eu ce să vă fac? Plătiți dacă n-aveți idei!

Deodată, în dreapta mea un moș și consoarta lui încep să se agite. Consoarta îi zice tovarășului ei de viață:

- Uite, băiatul ăla care fuge! L-a uitat. Și-l pune pe moș să ridice un rucsac dintre scaune.

Ce???? Unul care fuge și un rucsac uitat într-un mijloc de transport? Clar, e atentat! Fir-ar mama mea, care m-a făcut fără de noroc, că nu puteam să stau potolită! Auzi, să mor așa, degeaba, de la prea mult geniu!  Măcar de-aș putea să mă aleg cu ceva din treaba asta, de exemplu, pe piatra mea de mormânt ar putea scrie: ”A murit pentru o idee!”. Dar nici de asta n-o să am parte, că n-am apucat s-o spun nimănui! Și moșii ăștia doi, ce tot se foiesc cu rucsacul în brațe, în loc să-l arunce cât colo și să dea alarma? Ăștia nu văd în ce lume trăim? E clar, unii se uită degeaba la televizor!

Nu mai rezist să nu mă bag în seamă și îi întreb:

- Dar ce s-a întâmplat?

- Un  băiat a uitat rucsacul ăsta. (Pe asta o știu deja, săriți, vă rog, cu noutățile!) Și acum fuge după tramvai, uite-l colo. Oare o să-l ajungă din urmă?

Mă uit în direcția indicată (voi nici la vârsta asta nu ați învățat că nu se arată cu degetul?) și văd, într-adevăr un tinerel fugind. Când tramvaiul încetinește la o trecere de pietoni, tinerelul pare să-l ajungă din urmă, când prinde viteză, disperarea se citește pe chipul acestuia. Le zic celor doi bătrâni:

- Stați liniștiți, o rezolv eu pe asta! Cobor eu la prima, iau rucsacul și-l aștept pe tip să i-l dau. Ce ziceți?

Chipurile celor doi se luminează:

- Aaa, cobori matale la prima și i-l dai? Ce frumos!

Eu, bineînțeles, nu le-am spus că oricum coboram, îi las așa, să creadă că o fac doar de dragul de a ajuta!

Tramvaiul oprește la semafor. Tinerelul nostru, roșu tot la față și fără suflu, îl ajunge din urmă. Cei doi bătrânei sunt bucuroși să-i facă semne pe muțește, arătându-i rucsacul și pe mine (iar arătați cu degetul?), încercând să-l facă să înțeleagă că eu o să cobor și c-o să i-l dau. Nu-mi vine să cred când, din solidaritate, încep să arăt și eu spre mine, tot cu degetul! Apoi, tramvaiul, indiferent la toată drama, o țâșnește voios din loc, punând distanță între rucsac și stăpânul lui.

Între timp, moșul începe să-și aducă aminte de o poveste cu un telefon pierdut într-un tren, un smartphone, care suna încontinuu și el, cum nu știe să răspundă la un telefon ca astă, se uita neputincios la el cum suna, fără să poată face nimic… (Mă lași, domnule, cam multe pierderi pentru o singură după-amiază, e clar că te-ai născut în zodia găsitorilor de astfel de obiecte!).

Înșfac rucsacul, cobor la prima și aștept. Mă cam bate soarele în cap, dar nu-i nimic, trebuie să stau în plină vedere. Aștept! Aștept! De partea cealaltă, un tramvai 6, gol-goluț, oprește și-i culege pe cei doi-trei călători. Îi văd cum, cu tot timpul din lume, se uită după cel mai convenabil loc, ăla unde soarele bate din stânga dacă te uiți în dreapta și din dreapta dacă te uiți în stânga... Păi da, păi nu? Vă rog să verificați și tapițeria, stimați călători, poate e prea veche și prea roasă pentru domniile voastre?! Haideți, haideți, respectați-vă! Apoi, al meu tramvai 6, după care venisem special, pleacă țanțoș spre Piața Unirii, fără mine!

Mă uit la rucsac: tinere, sper ca toată viața ta să fie în rucsacul ăsta, altfel, ai încurcat-o cu mine! Mă gândesc dacă sa-i spun ceva de dulce sau nu. Tinerelul apare, sfârșit, dar mulțumit când dă cu ochii de rucsac. Mă hotărăsc să fiu politicoasă, doar m-a crescut bine mama, aia care m-a făcut fără de noroc, îi înmânez prețiosul obiect, el îmi mulțumește foarte călduros (de parcă nu era destul de cald afară!) apoi ne despărțim.

Eh! Dat fiind că le-am rezolvat pe toate pe ziua de azi, să mă duc să aștept un tramvai!