Mark Lague - Orange Street Car
Azi am fost omul potrivit la locul
potrivit! Ies de la serviciu, vagabondez un pic prin buricul târgului și când
mă hotărăsc să mă adun pe-acasă, mă îndrept spre stația din Piața Unirii să iau
tramvaiul. În stație, puhoi de lume. Mă uit la oameni și nu-mi convine, pe fața
fiecăruia parcă stătea scris: ”Aștept un 6!”, ”Aștept un 6!”, ”Aștept un 6!”.
Nu, nu e bine deloc! Păi, dacă toată omenirea asta așteaptă un 6, eu unde mai
încap? Și mai vreau să stau și jos, doar mă dor picioarele! Ce, credeți că-i
așa simplu să vagabondezi?
E cazul să gândesc strategic. Ideea genială
îmi vine pe loc: ce-ar fi dacă aș lua un tramvai o stație-două, în sens invers,
cobor la Teatru sau în Tg. Cucului, că de acolo nu urcă mai nimeni și nu numai
că am loc, dar mi-l aleg fix pe care îl vreau eu, adică să bată soarele din stânga când eu mă uit
la dreapta și… logic, să bată din dreapta când eu mă uit la stânga! Dacă n-ați
înțeles ce-am vrut să zic, nu-i problemă, că nici eu n-am priceput mare lucru!
Deci, când ai o idee atât de
măreață, apoi e musai să o pui și în practică, altfel ce rost mai are să-ți fi consumat
”micuțele celule cenușii”, cum spunea odată cineva deștept care… nici n-a
existat! Zis și făcut: urc în primul tramvai care vine în sens invers și sunt
foarte mulțumită de mine! Mă și văd cum, instalată comod, mă uit de sus la toți
săracii care așteaptă în Piața Unirii, cum se înghesuie ei disperați să capete
un loc, să aibă o gură de aer… Și eu ce să vă fac? Plătiți dacă n-aveți idei!
Deodată, în dreapta mea un moș și
consoarta lui încep să se agite. Consoarta îi zice tovarășului ei de viață:
- Uite, băiatul ăla care fuge! L-a
uitat. Și-l pune pe moș să ridice un rucsac dintre scaune.
Ce???? Unul care fuge și un rucsac
uitat într-un mijloc de transport? Clar, e atentat! Fir-ar mama mea, care m-a
făcut fără de noroc, că nu puteam să stau potolită! Auzi, să mor așa, degeaba,
de la prea mult geniu! Măcar de-aș putea
să mă aleg cu ceva din treaba asta, de exemplu, pe piatra mea de mormânt ar
putea scrie: ”A murit pentru o idee!”. Dar nici de asta n-o să am parte, că
n-am apucat s-o spun nimănui! Și moșii ăștia doi, ce tot se foiesc cu rucsacul
în brațe, în loc să-l arunce cât colo și să dea alarma? Ăștia nu văd în ce lume
trăim? E clar, unii se uită degeaba la televizor!
Nu mai rezist să nu mă bag în seamă
și îi întreb:
- Dar ce s-a întâmplat?
- Un
băiat a uitat rucsacul ăsta. (Pe asta o știu deja, săriți, vă rog, cu
noutățile!) Și acum fuge după tramvai, uite-l colo. Oare o să-l ajungă din
urmă?
Mă uit în direcția indicată (voi
nici la vârsta asta nu ați învățat că nu se arată cu degetul?) și văd, într-adevăr
un tinerel fugind. Când tramvaiul încetinește la o trecere de pietoni,
tinerelul pare să-l ajungă din urmă, când prinde viteză, disperarea se citește
pe chipul acestuia. Le zic celor doi bătrâni:
- Stați liniștiți, o rezolv eu pe
asta! Cobor eu la prima, iau rucsacul și-l aștept pe tip să i-l dau. Ce ziceți?
Chipurile celor doi se luminează:
- Aaa, cobori matale la prima și i-l
dai? Ce frumos!
Eu, bineînțeles, nu le-am spus că
oricum coboram, îi las așa, să creadă că o fac doar de dragul de a ajuta!
Tramvaiul oprește la semafor.
Tinerelul nostru, roșu tot la față și fără suflu, îl ajunge din urmă. Cei doi
bătrânei sunt bucuroși să-i facă semne pe muțește, arătându-i rucsacul și pe
mine (iar arătați cu degetul?), încercând să-l facă să înțeleagă că eu o să
cobor și c-o să i-l dau. Nu-mi vine să cred când, din solidaritate, încep să
arăt și eu spre mine, tot cu degetul! Apoi, tramvaiul, indiferent la toată
drama, o țâșnește voios din loc, punând distanță între rucsac și stăpânul lui.
Între timp, moșul începe să-și aducă
aminte de o poveste cu un telefon pierdut într-un tren, un smartphone, care
suna încontinuu și el, cum nu știe să răspundă la un telefon ca astă, se uita
neputincios la el cum suna, fără să poată face nimic… (Mă lași, domnule, cam
multe pierderi pentru o singură după-amiază, e clar că te-ai născut în zodia găsitorilor
de astfel de obiecte!).
Înșfac rucsacul, cobor la prima și
aștept. Mă cam bate soarele în cap, dar nu-i nimic, trebuie să stau în plină
vedere. Aștept! Aștept! De partea cealaltă, un tramvai 6, gol-goluț, oprește
și-i culege pe cei doi-trei călători. Îi văd cum, cu tot timpul din lume, se
uită după cel mai convenabil loc, ăla unde soarele bate din stânga dacă te uiți
în dreapta și din dreapta dacă te uiți în stânga... Păi da, păi nu? Vă rog să
verificați și tapițeria, stimați călători, poate e prea veche și prea roasă
pentru domniile voastre?! Haideți, haideți, respectați-vă! Apoi, al meu tramvai
6, după care venisem special, pleacă țanțoș spre Piața Unirii, fără mine!
Mă uit la rucsac: tinere, sper ca
toată viața ta să fie în rucsacul ăsta, altfel, ai încurcat-o cu mine! Mă
gândesc dacă sa-i spun ceva de dulce sau nu. Tinerelul apare, sfârșit, dar
mulțumit când dă cu ochii de rucsac. Mă hotărăsc să fiu politicoasă, doar m-a
crescut bine mama, aia care m-a făcut fără de noroc, îi înmânez prețiosul
obiect, el îmi mulțumește foarte călduros (de parcă nu era destul de cald
afară!) apoi ne despărțim.
Eh! Dat fiind că le-am rezolvat pe
toate pe ziua de azi, să mă duc să aștept un tramvai!