De regulă, nu-mi plac filmele despre comunism, mi se pare că nu-mi spun nimic nou, dar acesta este diferit. Urmărindu-l, realizezi că nu avea cum să rateze Oscarul pentru Cel mai bun film străin, premiu luat în 2007 . Când te uiți la un astfel de film, cumva te aștepți ca să vezi cum regimul este cu ochii pe toată lumea, după principiul ”să se știe tot”, să controleze tot ce mișcă, să inducă supunere prin frică, să împartă proprii cetățeni în prieteni sau dușmani ai poporului. Dar să vezi cum cel mai înverșunat securist se transformă dintr-o mașinărie aproape inumană și eficientă, aflată în slujba Ciumei Roșii, se transformă, zic, în opusul ei, întorcând spatele sistemului și ajungând să protejeze pe cei pe care îi are sub supraveghere, ei bine... la asta nu prea te aștepți!
Cam aceasta este povestea lui Wiesler, un căpitan al Stasi, care este atât de dedicat, încât propune supravegherea chiar și acelora care sunt considerați cetățeni model. Stasi nu se mulțumește doar cu simpla supraveghere, ci caută să își provoace posibilele victime, astfel încât, măcar de nervi, acestea să spună ceva contra regimului și să poată fi arestați.
Căpitanul Wiesler propune supravegherea lui Dreyman, cel mai de succes autor de teatru al Germaniei de Est, un personaj aflat în grațiile partidului, care cunoaște pe toți miniștri de aproape, deci un cetățean model, pe care nimeni n-ar considera că trebuie urmărit. Scriitorului i se plantează microfoane peste tot, Wiesler preluând personal cazul. Se instalează în podul imobilului și la schimb cu un alt securist, ascultă și notează tot ceea ce se petrece în apartamentul de mai jos.
Cu căștile pe urechi, Wiesler pătrunde în intimitatea și viața artistului, cunoaște iubirea adevărată a acestuia pentru Christa, cea mai îndrăgită actriță a țării, precum și necazurile lor cu șeful partidului, căci frumoasa actriță este nevoită să treacă săptămânal prin patul mizerabilului politician. Încet-încet, țeapănul Wiesler se lasă sedus de viața celor doi urmăriți, își dă seama că, deși el se află în tabăra celor puternici și privilegiați, viața lui este una searbădă: de exemplu, el nu cunoaște ce este iubirea, fiind nevoit să apeleze la prostituate, deci nu are parte de nici o bucurie. În lipsa propietarilor, el obișnuiește să intre în locuința lor și să ia câte o carte, de regulă literatură bună din Vest, pentru a citi.
Astfel, în înverșunatul Wiesler se produce o transformare atât de mare, încât, atunci când Dreyman scrie un articol clandestin pentru presa din Vest, despre sinuciderile masive din Germania comunistă pe care Stasi nici nu le mai numără căci sunt un indicator direct al impopularității partidului, acesta face tot posibilul ca să îl acopere, inventând rapoarte false și inofensive, intrând într-un joc periculos de echilibristică, cu situații la limită. Devine un fel de înger păzitor din umbră, neștiut de nimeni, riscându-și propriul viitor.
N-o să povestesc acțiunea filmului, cert este că lucrurile nu pot scăpa la nesfârșit de ochiul vigilent al Stasi, totul se precipită într-o înșiruire de tragedii și jertfe personale, până la momentul istoruic al căderii Zidului Berlinului, când toate ierarhiile se schimbă, când foștii torționari se pierd în mulțimea noii Germanii, fără să plătească pentru faptele lor. Abia când dosarele fostei Securități devin publice, Dreyman realizează că a fost atent supravegheat și că a existat cineva care l-a acoperit cât de mult a putut, salvându-i astfel viața.
Pornește în căutarea securistului-salvator, îl descoperă acum fiind un simplu poștaș, îl urmărește pe stradă dar nu îl abordează în nici un fel pentru a-i muțumi. O va face în alt fel, discret dar cu efect maxim: scrie un roman, intitulat Sonată pentru om om bun. Astfel, când poștașul Wiesler trece pe lângă o librărie și zărește afișul promoțional al cărții, întră pentru a o cumpăra. O deschide și vede că dedicația de pe prima pagină îi este adresată lui, sub numele de acoperire pe care Stasi i-l atribuise pentru acea operațiune. Înțelege totul! Scena de final este și cea mai emoționantă a filmului, ea reliefând lumina din ochii lui Wiesler, bucuria lui tăcută și tainică, iar ultima replică - cu dublu înțeles, ca răspuns la întrebarea librarului dacă să-i împacheteze sau nu romanul, este de-a dreptul genială: ”NU, E PENTRU MINE!”.
Das Leben der Anderen (Viețile altora) 2006 este, până la urmă, un film despre omenie, despre cum și în cele mai întunecate colțuri poate să licărească o luminiță. O vorbă înțeleaptă de demult spunea că ”salvează un singur om și vei salva întreaga omenire”. Cam asta a făcut și căpitanul Stasi Wiesler din filmul ăsta: l-a salvat pe Dreyman și în felul acesta a salvat o lume dar, mai ales, și-a salvat propriul suflet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu