Orhan Pamuk despre „Cevdet Bey și fiii săi” și despre Turcia de sub regimul lui Erdogan

Amenințat cu moartea și dat în judecată pentru insultă la adresa Turciei pentru că a recunoscut genocidul armean și masacrul asupra kurzilor, Orhan Pamuk, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 2006, își spune părerea asupra situației de azi a țării sale, un spațiu al contrastelor, divizat între îmbrățișarea modernului și păstrarea cu sfințenie a tradițiilor străvechi. 

Aveați 30 de ani când ați publicat primul dumneavoastră roman, „Cevdet Bey și fiii săi”. Povestea se întinde pe trei generații, din 1905, anul în care elitele Turciei s-au ridicat împotriva sultanului Abdülhamid II, în 1938, anul morții lui Atatürk, apoi în 1970, în zorii loviturii militare de stat. Acestea sunt trei momente cheie ale emergenței Turciei moderne. A structurat istoria Turciei opera dumneavoastră, acest prim roman bazându-se pe o astfel de temelie?

Se bazează doar tematic, nu și stilistic sau ca formă. Într-adevăr, este un roman clasic, aproape anacronic, pe linia lui Balzac, Stendhal, Dostoievski sau Thomas Mann, care spune, într-o manieră liniară, o poveste normală. Conține și câteva elemente de dezvoltare psihologică a personajelor mele, venite toate din rândul burgheziei, dar are, înainte de toate, o înșiruire de episoade, de momente din viața lor, amestecate cu evenimente din istoria Turciei.

Există în roman și o latură autobiografică: provin efectiv din burghezia laică și occidentalizată care a ajuns la putere la începuturile Republicii turce. Această clasă socială i-a fost foarte apropiată lui Atatürk și parte integrantă din proiectul său de modernizare și laicizare a societății. Dar ea avea și momente de fragilitate etnică, în atitudinea sa vizavi de clasele defavorizate, comportându-se ca o aristocrație față de restul țării, în special față de țărani, preferând să dea mai multă atenție armatei. Și în ciuda tuturor acestor privilegii, se plângea tot timpul! Îi reproșa populației lipsa ei de sofisticare și rezistența față de occidentalizare.

Descriu acest mediu recunoscând în el și ceva din comportamentul meu din tinerețe: cumpărături făcute în cartierele occidentalizate, mersul la cinema, fără post în timpul ramadanului, consumul de alcool... Oamnenii aceștia frecventau barurile, își puneau în saloane mobilă în stil franțuzesc, păstrând și covoarele sau alte tradiții turcești. În acest mediu am creuscut eu.

Un alt mare subiect, tipic turcesc, al acestei cărți dar și a celor ulterioare ale dumneavostră, este dialogul, sau ruptura dintre Orient și Occident. Cum se împacă Turcia cu acestă dublă cultură?

Raportul acesta ambivalent față de modernitate și față de Occident se mai poate întâlni și în Rusia și în Japonia. Dar pentru Turcia, din motive geografice, a fost o miză evidentă, definind cumva identitatea ei. Istoria Turciei de azi se bazează pe această dorință de a fi modernă, laică, europeană, mondializată dar și pe frustrarea de a nu fi ajuns niciodată la așa ceva.

Nu vreau însă să se creadă că țara mea se împarte între oamenii buni, care vor să fie asemeni celor din occident și oamenii răi, care s-ar opune progresului, atașați fiind religiei și tradiției. E vorba mai întâi de o prăpastie între bogați și săraci, între burghezi și cei din zona rurală. Și mai profund, clivajul acesta se regăsește în forul interior al oamenilor. Nu e vorba de contradicții ale Turciei, ci ale fiecărui turc în parte. Treaba mea de scriitor este de a evita maniheismul și de a scoate la lumină complexitatea sentimentelor și problemelor individului.

În ciuda protestelor masive și brutal înăbușite din urmă cu câțiva ani, a scandalurilor, a dezvăluirilor de corupție, ale reglărilor de conturi cu frățiile musulmane, partidul lui Erdogan a câștigat ultimele alegeri. Cum vă explicați rămânerea lui la putere?

Evenimentele petrecute i-au știrbit din imaginea publică în rândul populației. S-a dovedit incapabil să guverneze corect dacă este supus unei presiuni. Cedează imediat în fața panicii, devenind autoritar și răzbunător, chiar dacă are sau nu dreptate. Și în loc să unească țara în jurul lui, el crează rupturi de genul ei contra noastră. 

Dar dacă facem o analiză mai atentă a situației, vedem aici un calcul politic: împărțind țara în două tabere, el face jocul unei drepte retrograde și populiste, care îi critică greșelile dar nu vrea să se alăture ideii de laicitate și modernism. Astfel, el manipulează această dreaptă pentru a o atrage de partea lui. Iar, în ciuda represiunilor sale împotriva presei, rămâne popular datorită dezvoltării economice fără tăgadă a țării.

Iată de ce o parte deloc de neglijat ale populației turce (să spunem 20%) se resemnează să-l voteze, chiar dacă cu strângere de inimă, pentru a evita instabilitatea politică și reîntoarcerea la problemele economice. La care se adugă și un 20% format din bigoți și conservatori.

Pe lângă asta, a reușit să încheie un soi de armistițiu cu kurzii, ceea ce a făcut să nu mai fie vreun atentat o vreme. Dar mulți dintre turci sunt consternați de corupția endemică, de lipsa de empatie de care guvernul dă dovadă față de cei defavorizați și de retorica aceasta care divide țara.

Lipsa lui de compasiune i-a ridicat pe mineri contra lui, după drama de la Soma?

Minerii au toate motivele să fie nervoși. Dar problema este mult mai profundă: în Turcia se acordă mai puțină importanță față de viața omului decât față de creșterea economică și de îmbogățirea unora. Ori, aceste mine aparțin unor companii private apropiate puterii. Mortalitatea este mult mai mică în minele de stat, dar se urmărește privatizarea lor. Obsesia pentru creștere economică duce la prăbușirea celor defavorizați.

Și totuși, Erdogan numără partizani și din rândul celor săraci.

De asta vorbesc de contradicții. Problema stângii din Turcia este că nu știe cum să se adreseze săracilor, că nu ține cont de cultura sau de religia lor. Pune prea mult accent pe laicitate, care e mai mult o valoare a claselor privilegiate.

Erdogan contează pe creșterea economică pentru a întreține speranțele săracilor și tot creșterea aceasta o dă ca motiv și pentru abuzurile lui de putere. Turcia de azi este străbătută de mari tensiuni, de o furie mocnită și de rupturi interne. Erdogan divide pentru a conduce, așa reușește să-și impună autoritatea și regimul corupt.

În 2005 ați fost inculpat pentru insultă împotriva națiunii pentru că ați recunoscut genocidul armean și masacrul asupra kurzilor. Urmărirea penală a fost abandonată, dar ați primit apoi amenințări cu moartea, iar presa de dreapta a continuat să ducă o campanie de denigrare a dumneavostră. Vă simțiți amenințat în continuare?

O să vă dau un răspuns mai curând statistic: nu mai am decât o gardă de corp în loc de trei... Deci, situația mea s-a mai ameliorat. Și sunt foarte bun prieten cu garda mea de corp. Zic însă că nici măcar să nu comparăm soarta mea cu ceea ce a îndurat Salman Rushdie.

Traducere și adaptare a unui interviu dat de Orhan Pamuk în presa franceză cu ocazia apariției romanului „Cevdet Bey și fiii săi”, carte apărută în Romania în 2013, la editura Polirom