Romanul unui tablou: „Portretul”, de Pierre Assouline (Jurnal de lectură)

Editura Rao 2011

Titlu original: „Le portrait”

„Acolo unde se ard cărţile, se vor arde până la urmă şi oameni.” – replică din drama „Almansor”

O idee originală şi interesantă a lui Pierre Assouline, romancier și biograf, membru al redacţiilor prestigioaselor „L’ Histoire” şi „Lire”, aceea de povesti istoria unei familii bogate şi celebre, din perspectiva unui membru al acesteia, dar nu oricum, ci după moartea lui. Este cazul baroanei Betty de Rothschild: după stingerea ei din viaţă, ea continuă să fie în mijlocul familiei ei, sălăşluind într-un tablou în care o pictase Ingres, martor tăcut, nebănuit de nimeni, dar avizat al întâmplărilor şi secolelor viitoare.

Tabloul baroanei de Rothschild pictat de Ingres

Pornind de la tabloul lui Ingres romanul devine tabloul unei epoci, o evocare a lumii mondene din Franţa secolului XIX, o lume demult apusă, plină de strălucire dar şi de maşinaţiuni politice, spre beneficiul celor privilegaţi.

Ingres a pictat-o pe baroana de Rotschild pe când aceasta avea vârsta de patruzeci de ani, între 1844 şi 1848, tabloul fiind considerat „cel mai intim şi mai călduros dintre portretele de femei” realizate de el. Cunoscut pentru portretele sale, Ingres era un pictor foarte apreciat care, în realitate, prefera să picteze scene alegorice, în mişcare, considerând portretul ca fiind nedemn de valoarea sa. Cu cât refuza comenzile de portrete, cu atât comenzile se înmulţeau. Era nevoit să le accepte la insistenţele persoanelor ilustre care şi le doreau.

Deşi Betty, cea din tablou, caută şi găseşte mereu justificări, cert este că familia sa a căutat mereu să-şi mărească averea şi să urce cât mai mult pe scara socială. Membrii familiei Rothschild se căsătoreau între ei pentru a nu înstrăina nimic din avutul lor. Astfel, Betty s-a căsătorit cu James, care era, de fapt, unchiul ei, ambii purtând numele de Rotschild înainte de căsătorie. Cei care îndrăzneau să-şi ia parteneri de viaţă din alte sfere sociale, alegând cu inima, erau îndepărtaţi şi izolaţi de familie. Cu cât deveneau mai bogaţi, mai temuţi şi mai influenţi, cu atât erau mai urâţi, nefiind considerţi decât nişte evrei parveniţi lipsiţi de scrupule. De altfel, antisemitismul se făcea simţit încă de pe atunci, alimentat de talentul şi capacitatea evreilor de a ţine hăţurile lumii financiare, de unde reuşeau să scoată profituri uriaşe. Bogăţia familiei, devenită legendară, dar şi stilul agresiv de a o dobândi, l-a inspirat pe Stendhal să inventeze expresia „bogat ca un Rothschild” şi pe Balzac să scrie „Banca Nucingen”. 

Era o femeie cu educaţie, vorbea fluent cinci limbi străine, iubea arta sub toate formele ei. L-a cunoscut şi i-a fost o prietenă apropiată lui Théophile Gautier. Pe Chopin l-a luat sub aripa ei protectoare imediat de la sosirea acestuia la Paris şi până la moartea lui. Drept mulţumire, Chopin i-a dedicat Valsul în Si Minor, unul din cele două valsuri ale lui numite „melancolice”. Pentru poetul german Heinrich Heine a fost mai mult decât un simplu mecena, devenindu-i amantă, fiind atrasă poate şi de originile evreieşti ale acestuia. Reputaţia lui Heine, care se stabilise la Paris, era aceea a unui mare afemeiat, plăcându-i mai ales nevestele altora. A fost contemporană cu Rossini, despre care ni se spune că era un mare talent dar şi un „mare mâncău”, dar şi cu Maupassant, sau cu faimoasa contesă de Castiglione, amanta lui Napoléon III, adulată pentru frumuseţea şi excentricitatea ei.

Deşi nu era o femeie deosebit de frumoasă, Betty de Rothschild a reuşit să trezească o pasiune sinceră în Changarnier, un militar de carieră, general al Gărzii Naţionale a Franţei, cu izbânde la activ pe teritoriul african. Când acesta a căzut în dizgraţie în 1851, fiind arestat şi alungat din Franţa, între cei doi îndrăgostiţi a urmat o perioadă lungă de corespondenţă în care şi-au scris mii de scrisori.

Tabloul lui Ingres, din ce în ce mai valoros cu trecerea timpului, a fost adăpostit şi expus în diferitele castele aflate în proprietatea familiei. Cel de-al Doilea Război Mondial l-a găsit în castelul Ferrières de pe Rue Saint-Florentin, loc vandalizat de către nemţii ocupanţi. Insuşi Goering a venit pentru a inspecta viitoarea pradă. Au luat toate obiectele valoroase din castel, incluzând tablori de Rembrandt, Goya, Chardin, piesa de rezistentă fiind însă „Astronomul” lui Vermeer, capodoperă cumpărată de familia Rothschild în 1863. „Astronomul” lui Vermmer, considerat perechea „Geografului”, aflat la Frankfurt, era râvnit de mult timp de Hitler, acesta dorind să refacă celebra pereche pe teritoriul Germaniei. De altfel, Hitler dorea să strângă, prin jaf, toate capodoperele lumii, şi să le expună în măreaţa lui Germanie. Nici el nu şi-a dat seama şi nimeni nu i-a spus că în „Astronomul”, pe peretele din fund al camerei pictate, se mai află un tablou, „Moise în apele Nilului”. Ar fi fost o ironie a sorţii ca Hitler să ajungă să păstreze, astfel, o pictură evreiască. Obiectele de artă furate de nemţi au ajuns în mina de sare de la Alt Aussee, unde vor fi găsite de către americani, la sfârşitul războiului, de către acel comandament special care, mai târziu, a inspirat filmul „The Monuments Men” cu George Clooney. Tabloul lui Ingres, alături de celelate capodopere furate, s-au întors în proprietatea familiei, în prezent aflându-se în posesia lui David de Rothschild, moştenitorul dinastiei.