„Evadare din lagărul 14”, de Blaine Harden (Jurnal de lectură)

Editura Corint 2012

Titlu original: „ Escape from Camp 14”

„Evadare din lagărul 14” este povestea tânărului Shin Dong-Hyuk, primul nord-coreean care a reuşit să evadeze dintr-o închisoare politică şi să ajungă în occident. Întâlnirea lui Shin cu Blaine Harden, un corespondent la „The Washington Post” a condus la pubicarea poveştii sale mai întâi în paginile ziarului, apoi la apariţia acestei cărţi-document. Singura vină a lui Shin a fost aceea de a fi copilul unui cuplu condamnat la muncă în lagăr. S-a născut în Lagărul 14 şi nu a cunoscut altă realitate până nu a reuşit să evadeze. De altfel, viăţa în lagăr este una grea şi pentru cei care nu sunt condamnaţi, cum ar fi gardienii, care, deseori, încearcă şi ei să evadeze.

Coreea de Nord are o populaţie de 23 de milioane de locuitori fiind o ţară comunistă, închisă, săracă, care nu reuşeşete să producă niciodată hrana necesară propriilor cetăţeni, fiind mai mereu dependentă de ajutoarele umanitare trimise de Coreea de Sud, Statele Unite sau Rusia şi în care viaţa oamenilor nu are nici cea mai mică însemnătate pentru autorităti. Este un lagăr imens în interiorul căruia se află alte şase lagăre de muncă, unde oricine poate ajunge oricând, deciziile fiind luate în funcţie de capriciile familiei Kim, familia conducătoare. Este o ţară-garnizoană, cu o armată de peste un milion de soldaţi, unde serviciul militar este obligatoriu pentru toţi cetăţenii, bărbaţii fiind înrolaţi timp de zece ani iar femeile timp de şapte ani.

Deşi este cunoscută existenţa acestor lagăre de muncă, ele nu au reuşit niciodată să fie subiect principal în presa occidentală întrucât, pe de o parte, nu există fotografii de impact din interiorul lagărelor sau probe video spectaculoase şi, pe de altă parte, nici o personalitate marcantă nu şi-a arătat interesul pentru a milita pentru aşa ceva.

Viaţa nord-coreenilor este una destul de asemănătoare cu cea trăită de români înainte de revoluţia din 1989: tratarea cetăţenilor în funcţie de originea sănătoasă sau nu a familiei în care s-au născut, furnizarea raţionalizată a alimentelor, a apei potabile şi a curentului electric, sau trimiterea obligatorie a orăşenilor la strângerea de pe câmp a recoltelor. Ca şi în cazul românilor, singura posibilitate a nord-coreenilor de a afla şi despre o altă realitate, cea dinafara graniţelor ţării, este vizionarea pe ascuns a casetelor video cu filme americane. Nici chiar elitele nord-coreene, beneficiarele privilegiilor, nu trăiesc mai bine decât oamenii simplii din ţara vecină, Coree de Sud. Singura care o duce cu adevărat bine este familia conducătoare, familia Kim, care se bucură de locuinţe fastuoase cu piscine interioare, săli de cinema, terenuri de baschet, de un iaht privat, de expediţii de vînătoare de fazani sau căprioare.

Un mesaj interesant care se desprinde din această carte este că, de fapt, Coreea de Sud nu îşi doreşte sub nici o formă o rezolvare a problemei nord-coreene, întrucât aceasta ar însemna o reunificare a celor două ţări şi astfel, bogata, competenta şi supertehnologizata Coree de Sud s-ar trezi deodată cu 23 de milioane de cetăţeni săraci, prea puţin educaţi şi greu adaptabili la vremurile prezente, cu care nu ar şti ce să facă. Probabil este şi motivul pentru care trimite frecvent ajutoare în alimente către ţara vecină şi duşmană, în schimbul cărora nu pretinde nimic.

Shin Dong-Hyuk