Nôtre-Dame de Paris
La începutul lui ianuarie 1831
Hugo termină Nôtre-Dame de Paris după şase luni de muncă. Romanul era unul lung
şi presupusese trei ani de documentare. Hugo citise mult : istorii,
cronici, acte, inventare. Explorase Parisul lui Louis XI şi văzuse ceea ce mai
supravieţuise din vechile clădiri. Mai ales, cunoştea în amănunt maiestuoasa
catedrală : scările în spirală, misterioasele cămăruţe de piatră,
inscripţiile sale vechi şi moderne. Spera ca, în acest roman, totul să
fie istoriceşte exact : decorul, personajele, limbajul. « Dealtminteri, nu aceasta importă în
carte. Dacă are un merit, este acela de a fi o operă de imaginaţie, de capriciu
şi de fantezie... » În realitate, dacă erudiţia era reală,
personajele, în schimb, apăreau suprareale. Arhidiaconul Claude Frollo era un
monstru; Quasimodo – unul dintre acei pitici hidoşi cu capul mare care mişunau
în imaginaţia hugoliană; Esmeralda – o graţioasă viziune mai curând decât o
femeie reală. Totuşi, aceste personaje vor trăi în spiritele oamenilor din
toate ţările şi de toate neamurile.
“Capabil de a iubi şi de a urî obiecte
neînsufleţite, reuşea să împrumute o viaţă extraordinară unei catedrale, unui
oraş, unei spânzurători. Cartea sa va exercita o influenţă profundă
asupra arhitecturii franceze. Edificiile anterioare Renaşterii – până la el
considerate barbare – au fost de acum venerate ca nişte Biblii în piatră. S-a
creat un comitet al monumentelor istorice. Hugo determinase o revoluţie în
gustul estetic. Nôtre-Dame de Paris nu era nici o carte catolică, nici măcar o
carte creştină. Mulţi au fost contrariaţi de această poveste a unui preot
devorat de dorinţă şi îndrăgostit de o ţigancă. “ Drama Esmeraldei era şi drama Adèlei îndrăgostită de Sainte-Beuve. Hugo
a aşteptat de la Sainte-Beuve un articol în Le
Globe despre romanul său însă acesta nu a apărut.
Succesul colosal al lui Hugo,
ajuns să fie considerat primul scriitor al lumii, începe să deranjeze:
prietenii se răresc, duşmanii se înmulţesc.
Hugo şi Juliette Drouet
Întâlnirea dintre marele Hugo
şi Juliette Drouet, o actriţă ce primise un rol într-una din piesele sale, a
avut loc în 1833. Pe atunci, Juliette era de o frumuseţe strălucitoare, avea o
fetiţă din flori, pe Claire, şi trecuse prin patul mai multor bărbaţi, fiind
întreţinută de către aceştia. Ea a fost prima care i-a făcut avansuri lui Hugo,
acesta lăsându-se cucerit. În scurt timp, este îndrăgostit până peste cap, o
urmăreşte pe Juliette tot timpul, cei doi ajungând repede unul în braţele
celuilalt. Juliette avea „ochi diamantini
şi limpezi, frunte clară şi senină... Gâtul, umerii şi braţele sunt de o perfecţiune
antică; pe drept cuvânt, ea ar putea inspira sculptorii şi ar putea participa
la un concurs de frumuseţe cu tinerele ateniene lăsînd să le cadă vălurile
dinaintea lui Praxitele, care-şi căuta modelul pentru o statuie a Afroditei”.
Juliette Drouet
Tot ce scria acum Hugo îi era
dedicat frumoasei Juliette, Adèle fiind lăsată uitării. Vorbeşte tuturor de
minunata lui cucerire, chiar şi lui Sainte-Beuve. În ceea ce o priveşte pe
Adèle, aceasta suportă totul foarte uşor căci, oricum, nu mai voia să-i fie
soţie. Acum, ea poate să se întâlnească şi mai uşor cu Sainte-Beuve. Dar
Juliette continuă şi legătura cu un alt amant de-al său, prinţul Demidoff, căci
acesta îi plătea încă locuinţa şi cheltuielile, acest fapt fiind motiv de mare
gelozie şi de dispreţ din partea lui Hugo care, în acele momente, o trata ca pe
o femeie pierdută. Iubindu-l sincer pe Hugo, Juliette rupe legătura cu Demidoff
trezindu-se, dintr-o dată, foarte săracă, creditorii asediind-o din toate
părţile. Hugo ia asupra sa cheltuielile şi datoriile amantei sale, aceasta
trăind modest, chiar la limita sărăciei, căci Hugo este foarte strâns la pungă.
Devine un fel de secretară a lui căci îi copie toate versurile proaspăt scrise.
Cei doi se iubesc cu frenezie, gelozia aprigă a lui Hugo determinând-o pe
Juliette să renunţe la teatru şi să trăiască doar din ce îi dă el. De multe ori
nu are nici cu ce să facă focul în casă iar rochiile îi sunt cârpite. Nu îi
este îngăduit să iasă din casă decât alături de Hugo şi, de multe ori acesta
nevenind mai multe zile la rând, ea stă în cămăruţa ei ca o pasăre în colivie. Surprinzător,
Adèle începe să fie geloasă pe Juliette. Sainte-Beuve nu o mai atrage, devine
melancolică. O deranjează mai ales ca acesta critică prea mult opera soţului ei
şi, încet-încet îl îndepărtează, alegând căsnicia. Hugo o mută pe Juliette nu
departe de casa lui, în cartierul Marais, pe rue Saint-Anastase numărul 14.
Aici obişnuieşte să-şi scrie unele poeme în timp ce este privit de iubita lui
cu neţărmurită dragoste. Cu toate că el îi interzicea amantei sale să iasă din
casă fără el, Hugo nu avea nici o reţinere în a ceda şi altor femei, căci
celebritatea sa le atrăgea ca un magnet: actriţe avide după vreun rol,
romanciere debutante sau tinere femei de lume.
Hugo la Academia Franceză
Fire deosebit de ambiţioasă,
Hugo şi-a dorit nespus să fie primit în Academia Franceză şi să devină om
politic. A candidat de mai multe ori, de fiecare dată fiind ales altcineva.
Abia în 1840 este ales membru, ulterior el ajungând directorul prestigioasei
instituţii. Totodată, devine poetul favorit al ducesei de Orléans, prinţesa
Hélène de Mecklembourg, posibilă viitoare regină a Franţei.
Tragediile vieţii
La 5 martie 1837 moare fratele
lui Hugo, neferictul Eugène.
Activitatea literară a lui
Hugo nu are pauze, el scriind o nouă piesă de teatru, Ruy Blas şi îi oferă un rol frumos, acela al reginei Maria de
Neubourg, scumpei lui Juliette, care pare să fie beată de fericire la ideea
unei reveniri pe scenă. Însă Adèle, roasă de gelozie, trage câteva sfori şi
rolul îi este dat unei alte actriţe. Longevitatea legăturii soţului ei cu
Juliette o agasează din ce în ce mai tare.
Dar tragediile nu ocolesc
viaţa lui Hugo. Pe 15 februarie 1843, Léopoldine, fiica lui, se căsătorise cu
Charles Vacquerie, fiul unui armator putred de bogat din Villequier. Pe 4
septembrie, acelaşi an, Léopoldine, însărcinată, şi soţul ei îşi găsesc moartea
în apele Senei, barca de curse în care se aflau cei doi răsturnându-se din
cauza vântului puternic. Charles, care era un înotător iscusit şi experimentat,
s-ar fi putut salva dar a ales să se ducă la fund şi să moară alături de
Léopoldine. Cei doi sunt înmormântaţi la Villequier în acelaşi sicriu. Hugo,
care în timpul tragediei se afla într-un voiaj de plăcere cu Juliette, află
totul din ziare, abia după patru zile. Este cu totul devastat. Se simte vinovat
pentru moartea fiicei sale căci consideră că păcatul lui de a avea o amantă
s-ar fi răsfrâns asupra copiilor. Relaţia lui cu Juliette se răceşte, nu o mai
doreşte, o vizitează din ce în ce mai rar.
În schimb, se vede cu alte
femei, una atrăgându-i atenţia în mod deosebit: Léonie, soţia pictorului
Auguste Biard. Legătura cu Léonie îl aduce în centrul unui scandal public: la 5
iulie 1845, la cererea soţului încornorat, un comisar de poliţie intră, în
numele legii, într-un mic apartament din pasajul Saint-Roche unde-i surprinde,
în flagrant, pe Victor Hugo şi Léonie Biard. În acele timpuri, adulterul era
grav pedepsit de lege: Léonie este arestată şi dusă la închisoarea Saint-Lazare
printre prostituate. Hugo, fiind pair al Franţei, invocă imunitatea pe care i-o
conferă funcţia şi este lăsat să plece. Este nevoie de intervenţia regelui
Franţei în persoană ca soţul Biard să se înduplece şi să-şi retragă plângerea.
Adèle, din spirit de opoziţie faţă de Juliette, o vizitează pe Léonie la
închisoare, se împrieteneşte cu aceasta, soţia pictorulului devenind apoi o
prezenţă des văzută în casa lui Hugo.
Urmează o nouă tragedie: în
1946 moare Claire, singurul copil al lui Juliette, doliul acesta aducându-i pe
cei doi amanţi din nou împreună. Dar asta nu-l împiedică pe Hugo să continue să
aibă alte femei. O cucereşte chiar şi pe Alice Ozy, „cel mai frumos trup din Paris”, nimeni alta decât iubita fiului
său, Charles.
Alice Ozy
Sursa: Olympio
sau viaţa lui Victor Hugo – André Maurois, Editura Univers 1983
You may also like
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu