Film

sâmbătă, 25 aprilie 2015

„Sirenele Bagdadului”, de Yasmina Khadra (Jurnal de lectură)

Editura Trei 2009
Titlu original: „Les sirènes de Bagdad”
„Nu tot ce străluceşte este aur”
Dacă acum câteva sute de ani femeile care scriau un roman trebuiau să îşi ia un pseudonim masculin pentru a fi luate în seamă de către editori, astăzi, situaţia poate fi una exact pe dos: scriitoarea Yasmina Khadra este, de fapt, un bărbat, pe numele său real Mohammed Moulessehoul. Acesta a fost ofiţer în armata algeriană şi, pentru a evita cenzura militară, dar şi pentru a putea supravieţui ca scriitor sub regimul terorist din Algeria, şi-a luat un pseudonim feminin. Succesul imens pe care l-au avut cărţile sale nu i-au asigurat şi securitatea personală, Moulessehoul relevându-şi adevărata identitate abia mult mai târziu, după ce a părăsit armata algeriană şi s-a autoexilat în Franţa.
Romanul „Sirenele Bagdadului” este un roman cu un subiect actual şi sensibil, anume războiul din Irak, prezentat însă nu din perspectiva americanilor invadatori, percepuţi de lumea întreagă ca fiind cei de partea dreptăţii, eliberatorii, ci din perspectiva irakienilor de rând, a celor invadaţi.

Mohammed Moulessehoul sau Yasmina Khadra


Este povestea unui tânăr beduin, originar din Kafr Karam, un sătuc uitat de lume din deşertul irakian, a cărui viaţă linişită ca student la Universitatea din Bagdad este brusc întreruptă şi dată peste cap de bombardamentele americanilor asupra oraşului. Capitala devine un teatru de război aşa că tânărul beduin, fire paşnică, se retrage în satul său uitat de lume unde cursul vieţii nu este cu nimic tulburat de conflictul militar care tocmai s-a iscat. Deşi iakienii de rând sunt bucuroşi că au scăpat de Saddam Hussein, pe care îl consideraseră un tiran extrem de crud care, pentru orice vorbă suspectă, deporta, tortura şi ucidea familii înrtegi, ei nu se împacă nici cu ideea că ţara lor ajunsese să fie administrată după indicaţiile unor străini. Sătenii din Kafr Karam urmăresc războiul la televizor, văd reportaje cu asediile din Basra şi Fallouja, unde majoritatea victimelor sunt femei şi copii, sunt indignaţi dar şe mulţumesc să-şi ducă traiul obişnuit în liniştea satului lor care pare a fi atât de departe de ororile războiului. Nici când soldaţii americani, printr-o nefericită confuzie, îl omoară pe un copil retardat din satul lor, aflat pe drumul spre spital dintr-un oraş mai apropiat, nu reacţionează în vreun fel. Confuziile americanilor nu se opresc însă aici: un alai de nuntă este luat drept un grup de terorişti, o rachetă îi loveşte în plin, transformând bucuria nuntaşilor în jale, oroare şi sânge. Este actul care pune capac atitudinii nebeligerante ale sătenilor, tinerii plecând către Bagdad în căutarea  răzbunării.
Şi totuşi, tânărul nostru beduin rămâne pe loc, căci are oroare de violenţă şi nu vrea să aibă de-a face în nici un fel cu războiul. Până într-o zi, când însuşi războiul dă buzna peste el: într-o noapte, întreg satul este invadat de trupele americane aflate în căutare de terorişti. Oamenii sunt treziţi brusc din somn, sunt puşi cu faţa la pământ, umiliţi, li se răscolesc casele, li se distrug şi puţinele lucruri pe care le deţin, sunt interogaţi sub ameninţarea puştilor. În urma americanilor nu rămân decât ruşinea, disperarea şi dorinţa de răzbunare. O noapte teribilă care îl transformă pe tânărul beduin dintr-o fiinţă paşnică şi liniştită într-un terorist. Fără a mai da ochii cu proprii părinţi, el pleacă, chiar în acea noapte, spre Bagdad. Găseşte oraşul în plin haos, în care jafurile şi omorurile sunt la ordinea zilei, plin de orfani, vagabonzi şi tâlhari.
Atitudinea americanilor în ceea ce priveşte Irakul este una de neiertat: „habar n-au care ne sunt tradiţiile, visele, rugăciunile. Habar n-au că avem o moştenire de la înaintaşi, că memoria ne este intactă, iar alegerile juste. Ce ştiu ei despre Mesopotamia, despre acest Irak fantastic, pe care îl calcă bocancii lor împuţiţi? Despre Turnul Babel, despre grădinile suspendate, despre Haroun-al-Rachid, despre O mie şi una de nopţi? Nimic! Nu citesc niciodată aceste pagini ale istoriei şi nu văd în ţara noastră decât o imensă băltoacă de petrol din care vor lipăi până când ni se va scurge şi ultima picătură de sânge. Aici, ei nu se află la întâlnirea cu istoria; aici, au venit puşi pe jaf, pe acapararea filonului, a izvorului de bogăţie. Nu sunt decît nişte mercenari plătiţi de marea finanţă occidentală. Ei au redus toate valorile la o înspăimântătoare chestiune de parale, iar toate virtuţile se reduc, pentru ei, la una singură: profitul. Sunt nişte prădători de temut, asta sunt! Ar fi în stare să-l calce în picioare şi pe Hristos, dacă asta le-ar umple buzunarele. Şi, dacă nu suntem de acord cu ei, îşi scot artileria grea şi ne mitraliază sfinţii, ne dărâmă monumentele şi îşi suflă mucii în pergamentele noastre milenare”.
Pentru ca teroriştilor să le reuşească un atentat, aceştia trebuie să fie mereu, măcar cu o jumătate de pas, inaintea autorităţilor aflate pe urmele lor. Astfel, ei sunt tot timpul în căutare de noi modalităţi de a ucide şi de a lua pe toată lumea prin surprindere. Aşa că arma cu care tânărul beduin, devenit peste noapte terorist, trebuie să ucidă nu este o bombă, ci un virus, unul devastator, pe care îl va purta în propriile vene. Oraşul ales pentru a plăti cu milioane de morţi este Londra. Ajuns la aeroport pentru a se îmbarca spre Londra, este captivat de spectacolul vieţii ce i se desfăşoarră înaintea ochilor: familiile grăbite şi gălăgioase sau gesturile pline de afecţiune ale unor îndrăgostiţi. Toate acestea îl fac să îşi dea seama că, de fapt, el nu a apucat să cunoască viaţa, dragostea, fericirea, că, la cei douăzeci şi unu de ani ai săi, nu a făcut decât să îşi rateze viaţa şi că, mai mult, nu are nici un drept să confişte fericirea celorlalţi. Rămâne ţintuit pe scaunul său din sala de aşteptare, lăsând să-i plece avionul fără a se urca la bordul lui, chiar dacă ştie că nu va avea parte de nici o îndurare din partea celorlaţi membrii ai grupării teroriste din care face parte: înainte de a fi ucis de virusul pe care îl poartă în sânge, este lichidat de tovarăşii săi.
O carte excepţională, scrisă la persoana I, al cărui erou principal, personaj şi povestitor în acelaşi timp, nu are un nume, căci, de ce i-ar trebui unul, de vreme ce el este reprezentantul oricărui irakian? Mesajul romanului este unul evident antiamerican, dar şi unul extrem de pacifist: nici o nedreptate, nici o crimă de pe lume nu îndreptăţeşte luarea altor şi altor vieţi, intrarea într-un carusel fără de sfârşit al morţii.


You may also like

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu