Editura Trei 2009
Titlu original: „Les
sirènes de Bagdad”
„Nu tot ce străluceşte este aur”
Dacă acum câteva sute de ani
femeile care scriau un roman trebuiau să îşi ia un pseudonim masculin pentru a
fi luate în seamă de către editori, astăzi, situaţia poate fi una exact pe dos:
scriitoarea Yasmina Khadra este, de fapt, un bărbat, pe numele său real Mohammed Moulessehoul. Acesta a fost ofiţer în armata algeriană şi, pentru a
evita cenzura militară, dar şi pentru a putea supravieţui ca scriitor sub
regimul terorist din Algeria, şi-a luat un pseudonim feminin. Succesul imens pe
care l-au avut cărţile sale nu i-au asigurat şi securitatea personală,
Moulessehoul relevându-şi adevărata identitate abia mult mai târziu, după ce a
părăsit armata algeriană şi s-a autoexilat în Franţa.
Romanul „Sirenele Bagdadului” este un roman cu un subiect actual şi sensibil,
anume războiul din Irak, prezentat însă nu din perspectiva americanilor
invadatori, percepuţi de lumea întreagă ca fiind cei de partea dreptăţii, eliberatorii,
ci din perspectiva irakienilor de rând, a celor invadaţi.
Mohammed Moulessehoul sau Yasmina Khadra
Este povestea unui tânăr
beduin, originar din Kafr Karam, un sătuc uitat de lume din deşertul irakian, a
cărui viaţă linişită ca student la Universitatea din Bagdad este brusc
întreruptă şi dată peste cap de bombardamentele americanilor asupra oraşului. Capitala
devine un teatru de război aşa că tânărul beduin, fire paşnică, se retrage în
satul său uitat de lume unde cursul vieţii nu este cu nimic tulburat de conflictul
militar care tocmai s-a iscat. Deşi iakienii de rând sunt bucuroşi că au scăpat
de Saddam Hussein, pe care îl consideraseră un tiran extrem de crud care,
pentru orice vorbă suspectă, deporta, tortura şi ucidea familii înrtegi, ei nu
se împacă nici cu ideea că ţara lor ajunsese să fie administrată după indicaţiile
unor străini. Sătenii din Kafr Karam urmăresc războiul la televizor, văd
reportaje cu asediile din Basra şi Fallouja, unde majoritatea victimelor sunt
femei şi copii, sunt indignaţi dar şe mulţumesc să-şi ducă traiul obişnuit în liniştea
satului lor care pare a fi atât de departe de ororile războiului. Nici când
soldaţii americani, printr-o nefericită confuzie, îl omoară pe un copil
retardat din satul lor, aflat pe drumul spre spital dintr-un oraş mai apropiat,
nu reacţionează în vreun fel. Confuziile americanilor nu se opresc însă aici:
un alai de nuntă este luat drept un grup de terorişti, o rachetă îi loveşte în
plin, transformând bucuria nuntaşilor în jale, oroare şi sânge. Este actul care
pune capac atitudinii nebeligerante ale sătenilor, tinerii plecând către Bagdad
în căutarea răzbunării.
Şi totuşi, tânărul nostru
beduin rămâne pe loc, căci are oroare de violenţă şi nu vrea să aibă de-a face
în nici un fel cu războiul. Până într-o zi, când însuşi războiul dă buzna peste
el: într-o noapte, întreg satul este invadat de trupele americane aflate în căutare
de terorişti. Oamenii sunt treziţi brusc din somn, sunt puşi cu faţa la pământ,
umiliţi, li se răscolesc casele, li se distrug şi puţinele lucruri pe care le
deţin, sunt interogaţi sub ameninţarea puştilor. În urma americanilor nu rămân
decât ruşinea, disperarea şi dorinţa de răzbunare. O noapte teribilă care îl
transformă pe tânărul beduin dintr-o fiinţă paşnică şi liniştită într-un
terorist. Fără a mai da ochii cu proprii părinţi, el pleacă, chiar în acea
noapte, spre Bagdad. Găseşte oraşul în plin haos, în care jafurile şi omorurile
sunt la ordinea zilei, plin de orfani, vagabonzi şi tâlhari.
Atitudinea americanilor în
ceea ce priveşte Irakul este una de neiertat: „habar n-au care ne sunt tradiţiile, visele, rugăciunile. Habar n-au că
avem o moştenire de la înaintaşi, că memoria ne este intactă, iar alegerile
juste. Ce ştiu ei despre Mesopotamia, despre acest Irak fantastic, pe care îl
calcă bocancii lor împuţiţi? Despre Turnul Babel, despre grădinile suspendate,
despre Haroun-al-Rachid, despre O mie şi una de nopţi? Nimic! Nu citesc niciodată aceste pagini ale istoriei şi nu văd în
ţara noastră decât o imensă băltoacă de petrol din care vor lipăi până când ni
se va scurge şi ultima picătură de sânge. Aici, ei nu se află la întâlnirea cu
istoria; aici, au venit puşi pe jaf, pe acapararea filonului, a izvorului de
bogăţie. Nu sunt decît nişte mercenari plătiţi de marea finanţă occidentală. Ei
au redus toate valorile la o înspăimântătoare chestiune de parale, iar toate
virtuţile se reduc, pentru ei, la una singură: profitul. Sunt nişte prădători
de temut, asta sunt! Ar fi în stare să-l calce în picioare şi pe Hristos, dacă
asta le-ar umple buzunarele. Şi, dacă nu suntem de acord cu ei, îşi scot
artileria grea şi ne mitraliază sfinţii, ne dărâmă monumentele şi îşi suflă
mucii în pergamentele noastre milenare”.
Pentru ca teroriştilor să le
reuşească un atentat, aceştia trebuie să fie mereu, măcar cu o jumătate de pas,
inaintea autorităţilor aflate pe urmele lor. Astfel, ei sunt tot timpul în
căutare de noi modalităţi de a ucide şi de a lua pe toată lumea prin
surprindere. Aşa că arma cu care tânărul beduin, devenit peste noapte terorist,
trebuie să ucidă nu este o bombă, ci un virus, unul devastator, pe care îl va
purta în propriile vene. Oraşul ales pentru a plăti cu milioane de morţi este
Londra. Ajuns la aeroport pentru a se îmbarca spre Londra, este captivat de
spectacolul vieţii ce i se desfăşoarră înaintea ochilor: familiile grăbite şi
gălăgioase sau gesturile pline de afecţiune ale unor îndrăgostiţi. Toate
acestea îl fac să îşi dea seama că, de fapt, el nu a apucat să cunoască viaţa,
dragostea, fericirea, că, la cei douăzeci şi unu de ani ai săi, nu a făcut
decât să îşi rateze viaţa şi că, mai mult, nu are nici un drept să confişte
fericirea celorlalţi. Rămâne ţintuit pe scaunul său din sala de aşteptare,
lăsând să-i plece avionul fără a se urca la bordul lui, chiar dacă ştie că nu
va avea parte de nici o îndurare din partea celorlaţi membrii ai grupării
teroriste din care face parte: înainte de a fi ucis de virusul pe care îl
poartă în sânge, este lichidat de tovarăşii săi.
O carte excepţională, scrisă
la persoana I, al cărui erou principal, personaj şi povestitor în acelaşi timp,
nu are un nume, căci, de ce i-ar trebui unul, de vreme ce el este reprezentantul
oricărui irakian? Mesajul romanului este unul evident antiamerican, dar şi unul
extrem de pacifist: nici o nedreptate, nici o crimă de pe lume nu îndreptăţeşte
luarea altor şi altor vieţi, intrarea într-un carusel fără de sfârşit al
morţii.
You may also like
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu