Coco Chanel - când viața bate filmul. Operațiunea Modellhut (Pălăria)

Brandul Chanel, devenit astăzi cel mai exclusivist din lumea modei, a fost creat de o femeie a cărei trăsătură principală de caracter a fost să reușească în viață cu orice preț. Gabrielle „Coco” Chanel nu a cumpănit prea mult la principii morale, la ce se cade și ce se nu. Pur și simplu dacă avea un interes direct, căuta să își atingă scopul fără prea multe fasoane și la gura lumii se uita abia pe urmă, dacă nu deloc. Așa s-ar explica poate și legăturile ei cu diverși naziști de rang înalt din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe timpul ocupării Franței de către Germania lui Hitler. Unele biografii recente o declară fățiș spioană nazistă, altele o pun în categoria celor care au ales să aibă de-a face cu dușmanul deși putea foarte bine să nu se compromită, bogată fiind. Cert este că nimeni nu poate să aducă dovezi precum că ar fi spionat, rămânând pentru totdeauna ținta blamului public de a fi fost în cârdășie cu acei ofițeri SS, o pată pe care s-a străduit din răsputeri să o facă uitată. Totul a pornit din iubirea ei pentru Hans Gunther von Dincklage, un dandy german provenit dintr-o familie de nobili de țară din Hanovra și trimis în Franța cu chipurile cu treburi fără de însemnătate pe lângă ambasada Germaniei de la Paris. Ori în vremuri de război, nimeni nu călătorea în țări străine doar pentru treburi insignifiante. Era clar pentru toată lumea că von Dincklage face mult mai mult, deși nimeni nu a putut să demonstreze vreodată ca acesta ar fi făcut spionaj, deoarece nu s-a găsit niciun crâmpei de act oficial despre activitatea lui, în condițiile în care, se știe, germanilor le plăcea să arhiveze cu atâta minuțiozitate totul. Tocmai lipsa aceasta de orice urmă îl face cu adevărat suspect. Când Coco l-a întâlnit în 1940, ea avea cu 13 ani mai mult decât el, el era o frumusețe de bărbat, un bun dansator pe care doamnele și-l smulgeau la dans pe la serate, pe când ea, la ai ei 57 de ani, scotea în lume o figură destul de ofilită. Dar ea era bogată și era un nume, așa că legătura dintre cei doi s-a înfiripat repede. Așadar, în timp ce Rezistența Franceză lupta eroic pentru a salva compatrioți și a ucide dușmani, în timp combatanții clandestini se ascundeau prin subsoluri suferind de foame, frig riscând în orice clipă să fie prinși, torturați și uciși, în acest timp bogata doamnă Chanel dansa și se iubea cu acest fost propagandist neamț ale cărui treburi actuale rămâneau un mister. 

Prin acest von Dincklage, Coco Chanel ajunge să se amestece într-o afacere pentru care avea să fie stigmatizată mult timp încă de la terminarea războiului. După ce Roosvelt și Churchill au făcut o declarație la unison că pacea nu putea veni decât cu o capitulare totală a Germaniei, mulți care se săturaseră de război au simțit nevoia să facă ceva, să ajute la o grăbire a păcii, să mijlocească negocieri, întrevederi între cele două părți poate poate se ajunge la o pace mai rapidă. Poate că asta a motivat-o și pe Chanel, cine poate ști? Cert este că șefului spionajului german, Walter Schellenberg, i se aduce la cunoștință o propunere din partea doamnei Chanel care se pune la dispoziție pentru o misiune în Spania unde, prin Ambasada Marii Britanii de la Madrid, i-ar putea transmite însuși lui Churchill un mesaj de negociere de pace între Germania si Marea Britanie. Argumentele ei sunt numele de răsunet mondial, relațiile ei printre marii oameni politici ai prezentului și faptul că îl cunoaște intim pe Churchill, deci ar avea acces la el. O înțelegere doar între Marea Britanie și Germania era ceva de neconceput pentru Churchill, lăsa Franța și celelalte puteri ale Antantei pe dinafară și era mai curând un avantaj pentru Germania. Intrigat, Walter Schellenberg nu zice nici nu nici da la început, apoi se lasă convins. 

Coco Chanel și Vera Bate Lombardi

De fapt, Chanel mințea: nu ea îl cunoștea atât de bine pe Churchill ci o fostă prietenă și asociată de-a ei, Vera Bate Lombardi, cu care nu se mai văzuse de mai mulți ani, care se stabilise de ceva timp la Roma și care habar nu avea ce îi rezervă soarta, prin mâna lui Chanel. Vera este englezoaică de origine, rudă cu familia Windsor, ea are relațiile la nivel înalt pe care si le proclamă ca fiind ale ei Gabrielle. Pe Vera ar fi primit-o Churchill să o asculte, nu pe ea. Așadar, ușa care se putea deschide către cel de care depinde soarta războiului poartă numele de Vera. Când Chanel primește vestea că poate pleca la Madrid, operațiunea căpătând numele de Modellhut (Pălăria), le face naziștilor o cerere neașteptată: să i se aprobe să aibă cu ea pe drum o doamnă de companie, nimeni alta decât Vera, motivând că niciodată nu a călătorit singură. Schellenberg nu prea înțelege capriciul, dar cum Chanel refuză să plece de una singură, acceptă si asta. Este căutată Vera la Roma, i se înmânează o scrisoare din partea lui Coco Chanel care o invită degrabă la Paris pentru a o ajuta să își redeschidă casa de modă, pe care o închisese la începutul războiului, scrie ea. Doar că Vera refuză categoric. Nu vrea să părăsească Italia, ocupată și aceasta în mare parte de nemți. Vrea să stea pe loc mai ales că soțul i se ascunde în teritoriile încă necucerite. În plus, nu înțelege de ce, după atâția ani de tăcere, Gabrielle se trezește în plin război să apeleze la ea, trebuie sigur să fie ceva mai mult la mijloc. La câteva zile după refuz, Vera este arestată de către o altă facțiune SS pe motiv de spionaj pentru Anglia și este azvârlită în închisoare laolaltă cu prostituatele și toți derbedeii vremii unde petrece vreo două săptămâni. Nu este mâna lui Walter Schellenberg, dar asta arată clar că nu se putea mișca nimic fără să știe careva din SS. Probabil că nici lui Gabrielle nu i-a trecut prin cap că se putea ajunge atât de departe, dar când te încurci cu SS-iști, la ce te poți aștepta? Când află de arest, Schellenberg se grăbește să o scoată din închisoare, căci o doamnă de așa rang înalt salvată de la necaz nu poate fi decât îndatoritoare, un avantaj pentru el. Singurul lucru pe care Vera trebuie să îl facă in schimbul eliberării este plecarea la Paris, unde e așteptată de Chanel. Acum îi este cât se poate de clar Verei că treaba e mai mult decât o nenorocită de casă de modă și că Chanel e mână în mână cu dușmanul. Refuză din nou să plece, apoi brusc acceptă, cine știe cum o fi fost convinsă. 

Coco Chanel și Hans Gunther von Dincklage

Chiar dacă ar fi fost vorba doar despre casa de modă, doar despre afaceri, faptul că Chanel are atâta trecere printre naziști încât dispune de ajutorul lor, o pune în ipostaza de blamat de simpatizantă sau colaboratoare. Ajunsă la Paris cu inima cât un purice căci se temea că o vor ucide naziștii pe drum, Gabrielle nu îi dezvăluie Verei nimic din planurile sale secrete. O informează că vor călători la Madrid, că aici vrea să își relanseze casa de modă și o ține sub supraveghere strictă, nelăsând-o să ia legătura cu cineva din afara locuinței. Doar că Vera nu e proastă, speră că o dată ajunsă la Madrid, să poată ajunge la Ambasada Marii Britanii de unde să poată cere ajutor. La Paris ar fi fost cu neputință. 

Cele două foste prietene călătoresc împreună în Spania cu permise de libere trecere germane. Ajunse la Madrid, Coco o lasă pe Vera instalată la hotelul Ritz și sub pretextul că are de făcut niște târguieli importante, iese. De fapt fuge la ambasadă să pună la cale ce avea în cap. Vera, văzându-se brusc nesupravegheată, nu stă pe gânduri și fuge și ea la aceeași ambasadă să ceară ajutor. Astfel, cele două femei se regăsesc în aceeași clădire dar în camere separate, în același timp, spunând oficialilor englezi două povești care se bat cap în cap: una cere să i se înlesnească o întrevedere cu prim-ministrul, cealaltă, speriată, povestește de Chanel si mascarada ei, de călătoria fără voia ei, de permisele germane și cere să fie repatriată în Italia. La plecare, ca într-o veritabilă scenă de film cu spioni, cele două femei dau nas în nas la ușa de ieșire. Niciuna nu se aștepta să o regăsească acolo pe cealaltă. Tulburate, neștiind ce să îngaime, cele două se privesc un timp în tăcere. Prima care își recapătă sângele rece este Chanel care o ia de acolo pe Vera și ambele părăsesc ambasada. Urmarea episodului de la ambasadă este că Chanel nu mai are încotro și îi spune Verei adevăratul motiv al prezenței ei la Madrid. Poveștile contradictorii ale celor două femei i-au pus în încurcătură și i-au făcut să le privească cu suspiciune pe cei de la Ambasadă. Datorită rangului sau celebrității lor, cele două nu au fost refuzate fățiș: vor să se întâlnească cu Churchill? Fie, poate cândva. Doar că râvnita întâlnire nu avea să se mai petreacă vreodată, întrucât marele om de stat se îmbolnăvește subit după o călătorie la Teheran. O lume întreagă se teme pentru viața lui. Iar când își revine, nu mai și timp pentru afaceri mărunte ca o întrevedere cu Chanel. 

Așa-numita operațiune Modellhut cade cu brio și Gabrielle se întoarce la Paris cu mâinile goale și fără Vera care decide să rămână în Spania și să pună cât mai multă distanță între ea și fosta ei asociată și prietenă. În urma eșecului misiunii, Chanel face o călătorie la Berlin pentru a da explicații lui Schellenberg. Călătorește cu bine până în capitala nazismului și se întoarce cu bine.  La sfârșitul războiului, un Comitet de epurare se înființează pentru a-i pedepsi pe toți cei care au fraternizat sub o formă sau alta cu inamicul. Se fac arestări, se lasă cu oprobiu public. Coco Chanel nu scapă nici ea raziilor Comitetului: este arestată. Îi privește nervoasă și de sus pe cei care vin să o ridice. Cum îndrăznesc ei să se atingă de ea? Arestul durează însă doar câteva ore, căci de undeva de sus, nu se știe însă din partea cui, vine ordin să fie lăsată în pace. Speriată, Chanel se autoexilează în Elveția unde își pusese de mult timp averea la adăpost. Acolo se regăsesc cei doi amanți, Chanel și von Dincklage, care nu își mai află menirea în Gernania natală de după război și trage la averea Chanel ca muștele la miere. Cei doi sunt mereu văzuți împreună, se crede că sunt de fapt căsătoriți. Legătura e tumultoasă, se spune că bătăile sunt destul de frecvente, inițiativa lor venind din ambele părți. 

Soarta lui Walter Schellenberg este mai complicată: ajunge pe banca acuzaților a celebrului proces de la Nurnberg  în cadrul căruia primește o sentință de 6 ani de închisoare, cea mai blândă cu putință, pentru că acceptă să colaboreze. Este însă grav bolnav de ficat și după eliberarea la doar doi ani după condamnare pe motive de sănătate. Gabrielle Chanel este cea care îi va plăti cheltuielile de întreținere, poate pentru a-l îndatora, căci omul e hotărât să își scrie memoriile. Iar în acele memorii poate veni vorba și despre ea și ce a făcut în timpul ocupației. Așa că plătește. Moartea Verei în 1947, urmată de cea a lui Schellenberg în 1952, o mai liniștesc puțin, principalii martori care ar fi putut să ofere dovezi despre operațiunea Modellhut au dispărut din scenă. Tot ce rămâne este doar bănuiala niciodată cu putință de dovedit: Chanel câștigă încă o dată în trânta cu viața. 

Coco Chanel fotografiată de Cecil Beaton pentru Vogue în 1963.

”Euforie” de Elin Cullhed - un roman care nu se ridică la înălțimea subiectului ales (Jurnal de lectură)

Aveam un principiu, acela care zicea că decât să scriu o recenzie negativă despre o carte, mai bine nu o scriu deloc. Pentru că a scrie literatură nu e pentru toată lumea, e pentru cei aleși, însemnând efort, chin și plăcere în același timp. Dar în cazul romanului ”Euforie” de Elin Cullhed, uite că o să scriu ceva ce nu e laudativ. De ce? Pentru că subiectul este atât de fascinant, atât de ofertant, încât parcă nu ai voie să îl năruiești, e musai să scrii ceva măcar foarte bun, dacă nu magnific. 

A fi scriitor înseamnă mai întâi a fi cititor, mai exact, înainte de a te apuca tu însuți de scris, sigur ai citit o bibliotecă sau două, sigur ai admirat stilul unui scriitor sau al altuia, sigur te-ai minunat în fața unei fraze meșteșugite cu măiestrie, sigur te-ai declarat în sinea ta vrăjit de o carte sau alta iar sufletul tău de scriitor în devenire poate și-a spus: „Vai, ce frumos, oare de ce nu am scris eu asta?”. Deci tu, scriitorul în devenire, ai trăit experiența cititorului, știi ce așteptări poate avea de la tine. Ori când tu îți prezinți lumii cartea ca pe „un roman despre Siylvia Plath”, atunci sigur știi că primii care vor sări să o citească vor fi cei care știu cine e Siylvia Plath și îi cunosc sfârșitul tragic, în floarea tinereții. Eu însămi, dacă eram scriitoare, aș fi admirat și invidiat că nu mi-a venit mie ideea unui așa subiect.

Siylvia Plath, poetă și prozatoare americană talentată este o fire depresivă încă de la o vârstă fragedă. Orice așa-zis eșec, cum ar fi o respingere la un seminar literar o aruncă într-o deznădejde cruntă. Are tentative de sinucidere, i se fac tratamente cu electroșocuri, se pune cumva pe linia de plutire. Tragismul vieții ei vine mai ales din povestea de iubire cu Ted Hughes, un poet britanic admirat și cu o carieră literară în plină ascensiune la acea vreme, care, din egoism, sau ignoranță, nu se adaptează în căsnicie la fragilitatea emoțională și psihică a celei cu care s-a căsătorit. Sylvia este o fire fragilă care iubește și se agață cu disperare de viață dar care are nevoie de multă susținere, delicatețe și iubire. Ori Ted Hughes nu e capabil să ofere așa ceva. O înșeală, o bate, o lasă singură sa vadă de cei doi copii deși era evident că asta o doboară, că avea nevoie de ajutor. Să fim corecți, nu Ted Hughes a făcut-o pe Sylvia Plath depresivă, era deja când a cunoscut-o și s-a căsătorit cu ea, dar cu siguranță a fost cel care a bătut toate cuiele din sicriul ei. Nu Ted Hughes a omorât-o pe Sylvia Plath, ci boala ei a făcut asta, dar cu siguranță în puterea lui stătea dacă actul ei final ar fi venit mult mai târziu, el era bărbatul pe care ea îl iubea și de care depindea sau nu iluzia fericirii, atât cât o poate percepe un depresiv, el era cel care putea să îi mai dea timp, ani de viață trăită. Poate că daca el ar fi înconjurat-o cu iubire, poate că dacă s-ar fi îngrijit ca ea să aibă timp și pentru ea însăși, departe de corvezile casnice sau de veșnicul îngrijit de copii sau timp pentru scris, poate că gestul ei final ar fi venit mult mai târziu. 

Elin Cullhed își începe bine romanul, cu o listă cu 7 motive ca să nu moară pe care scriitoarea o face în chinuitoarea ei străduință de a se convinge că viața merită trăită. Zugrăvește o Sylvia Plath care râde forțat, un râs prea mare și neverosimil, aspru și imediat criticat de Ted Hughes. Da, e o descriere credibilă aici, a unei femei care prin râsul acesta prea mare și total anapoda, încearcă să cheme și să provoace fericirea, să și-o apropie și să și-o însușească prin orice mijloace. O Sylvia Plath roasă de gelozie, care vede cum bărbatul căruia i-a dăruit doi copii, fuge repede în brațele alteia. Da, e credibil și probabil. Și totuși, chinul interior prin care trece personajul nu ajunge la cititor. Cullhed doar scrijelește la suprafață și poate e de înțeles, căci cine poate să facă o expunere exactă a suferinței teribile și continue prin care trece un depresiv, când psihiatria însăși recunoaște că mai sunt atât de multe de descifrat? La fel, putem înțelege și cam prea desele scene de sex exprimate prea pe șleau. Clar, ce-i prea mult, strică, reacția la un nou episod putând fi: vai, iar? 

Dar nu asta e, după mine, marele minus al romanului. Axat pe ultimul an din viața Sylviei Plath, romanul este unul nedemn de incomplet, sfârșindu-se brusc (cum credeți? cu Sylvia având imaginându-și cu ciudă cum Ted al ei își regulează amanta, vai, iar?), fără să acopere fix ultimele două luni din existența ei. Desigur, fiecare scriitor își scrie opera cum consideră el de cuviință. Dar cum să nu îți lași mintea și pana să pătrundă în apartamentul din Londra, de pe 23 Fitzroy Road, Primrose Hill în ultimele ei clipe de viață, să nu încerci să te apropii de intensitatea suferinței unei femei care își dorea atât de mult să trăiască și care, totuși alege să pună capăt? 

Să ne imaginăm ultimele momente din noaptea fatidică din 11 februarie 1963 când la 4h30 dimineața, Sylvia, cu cei doi copii dormind în camera de alături, sigilează ușa de la camera lor cu ce se nimerește, cu bandă adezivă, cu prosoape și ce mai are la îndemână, dă drumul la gaze, își bagă capul în cuptor inhalând gazul otrăvitor care o aruncă în bezna definitivă a morții. Bezna pe care a evitat-o de când se știe, fiind mereu în căutarea strălucirii, a soarelui, a zilelor de primăvară, a florilor din grădina casei de la țară din Devon, a orice care să o facă să simtă că viața merită trăită. Toate detaliile astea ne fac să presupunem că, cel mai probabil, sinuciderea asta e una pripită, neplanificată în detaliu, ca și cum era de neconceput ca viața să mai prindă o dimineață. Da, Sylvia a avut mai multe tentative, dar apoi se agăța de viață, cu o disperare lucidă, conștientă de boala ei psihică, îngrozită de o eventuală înrăutățire, că va ajunge pe patul vreunui spital de nebuni, că ar putea să i se facă vreo lobotomie. Cum a ajuns să aleagă fix metoda aceasta, dintre toate metodele din lume? Aici mi s-ar fi părut fascinant ca mintea scriitorului să brodeze: poate că întâi o fi ales altceva, poate mai întâi a făcut grămăjoară toate somniferele pe care le avea în casă și de care era de mult timp dependentă. Apoi, poate că, în timp ce se pregătea să le dea înghită, s-o fi auzit strigată de unul din copii și a alergat la el. Poate că vederea copiilor a determinat-o să își dea seama că nu îi poate părăsi și o fi aruncat grămăjoara de pastile. Ori poate că, deși nu aștepta pe nimeni, a bătut cineva la ușă, s-a dus să deschidă și s-a trezit față în față cu un vizitator aghesmuit și confuz care încurcase ușa. Și poate că scurtul moment  de uluire și zăpăcire a vizitatorului întârziat și scuzele lui împleticite i s-au părut comice și ea s-a gândit că, uite, fericirea nu e un lucru atât de complicat, poate merită totuși să mai încerci. Apoi iar s-a lăsat liniștea și niciun moment comic nu a mai ținut-o departe de pericolul din mintea ei. Așa că poate a deschis fereastra și s-a urcat pe pervaz să se arunce în gol dar noaptea rece de afară ori ideea că tocmai acel străin o să o găsească zdrobită de caldarâm a doua zi, a făcut-o să dea înapoi. Dar câte posibilități nu ar fi fost!

Ea, scriitoarea, nu scrie vreun bilet de adio propriu-zis. S-au găsit doar patru cuvinte: “Please call Dr. Horder”, un bilețel lipit pe căruciorul bebelușului, aflat lângă ușa de la intrare. Un strigăt de ajutor pentru ea sau pentru cei doi copii după ce va fi găsită? Poate a vrut să scrie și un bilet de rămas bun, poate ca a apucat chiar un stilou și în fața unei colilor albe, a încercat să spună ceva celor pe care îi lasă în urmă. Poate a scris, poate a umplut pagini multe cu tot amarul ei, încercând să se explice, să își justifice gestul de neînțeles pe care îl va face, ori poate a mâzgălit confuză doar câteva rânduri serbede, apoi, ca o profesionistă a literelor, a recitit, i s-a părut că totul e fără noimă, nedemn să fie citit și a aruncat totul pe foc.

Nimeni nu poate ști ce a fost în sufletul ei în acea ultimă noapte, putem spune doar că a trăi a devenit ceva de neîndurat. Dar putem să ne imaginăm. Și cam astea erau așteptările mele de cititor când am avut în mâini Euforie : un roman despre Sylvia Plath. Nu a fost să fie.

Mai puteți citi și Clopotul de sticlă, de Sylvia Plath - mărturie a depresiei și sinuciderii

Teoria generală a uitării, de José Eduardo Agualusa (Jurnal de lectură)

E de bun simț să luam în calcul că există scriitori pe lumea asta, trăind în țări pe care abia le dibuim pe hartă, care scriu o literatură foarte bună și de care e posibil să nu fi auzit niciodată. Dacă ni s-ar cere să numim repede câțiva scriitori din Europa vestică sau cele din două Americi, ne-am descurca mai mult decât onorabil înșiruind mult și bine scriitorii arhicunoscuți, ale căror cărți ocupă invariabil locurile la vedere din rafturile vitrinelor din librării. Acum sunt foarte la modă asiaticii. Nimic rău în asta, îmi plac și mie, dar dacă am fi provocați să numim pe cineva din Africa, de exemplu? Probabil am realiza că suntem puși în încurcătură și ne-am chinui serios creierul să scoatem măcar la iveală unul-două nume.

Din când în când, câte un astfel de autor reușește să fie tradus și pe la noi, propulsat cu siguranță de poziția de finalist pe la vreun premiu literar internațional. Traducerea nu aduce neapărat cu sine și o promovare, autorul rămânând în continuare să fie „descoperit” de către cititori. Dar nu-i nimic, bine și așa, căci eu trec cu mare nonșalanță de rafturile, fie ele reale sau online, pline de Margaret Atwood, Dan Brown, Agatha Christie ori Colleen Hoover și caut pe acești neprivilegiați, sperând să fiu surprinsă plăcut când îi citesc.

Așa mi-a picat în mână Teoria generală a uitării, de José Eduardo Agualusa, un african sau mai exact, un angolez. Nu auzisem niciodată de Agualusa și mi-a fost imposibil să trec mai departe după ce am citit așa un titlu. E un roman, deci nu e nimic teoretic în el, ci e o ficțiune inspirată de un moment istoric al Angolei, anume în 1975, când țara, până atunci colonie portugheză, în urma unui război prelung, reușește să își declare independența. Trupele portugheze se retrag, albii civili portughezi pleacă și ei în mare grabă speriați de eventuala răzbunare și de haosul care se instalează în urmă. Căci după secole de stăpânire colonială, facțiunile politice locale habar nu au cum se conduce o țară, ajungându-se la război civil. Cei care până la plecarea portughezilor nu avuseseră nimic, se simt îndreptățiți să pună mâna pe orice fărâmă de bunăstare luată cu japca de la cei nevoiți să plece. Nu există reguli, se moare din nimic și cine ucide nu prea e tras la răspundere. E o situație de care pe care, de frică generală, nu poți fi sigur că rămâi în viață până la sfârșitul zilei dacă nu faci tot posibilul să te pui cât de cât la adăpost. 

Cam asta e și starea în care se trezește și Ludovica, o portugheză cu un psihic fragil, temătoare față de lume în urma unor traume din tinerețe, care nu a avut ocazia să plece cât o putea face în siguranță și care e nevoită să se pună cumva la adăpost. Locuiește fix în blocurile din centrul Luandei, capitala Angolei, imobile deținute până la independență de albii privilegiați și înstăriți și care acum sunt ținta predilectă pentru jaf și omor. Să încerce să răzbată printre străzile din mijlocul haosului înseamnă a muri, să rămână în apartament e iarăși o chestiune de timp până va fi călcată de hoardele de flămânzi rămași parcă fără niciun Dumnezeu și care deja dărâmă ușile vecine. Cum te faci „uitat”, cum devii invizibil și de negăsit în mijlocul orașului acesta marcat de tragedii la fiecare colț? Și totuși, Ludovica nu e o ființă învinsă, în ciuda fragilității ei. Își zidește ușa apartamentului, baricadându-se pe dinăuntru, punând o barieră de netrecut între ea și lumea de afară. Urmează ani de supraviețuire în singurătate în apartamentul-temniță în care s-a ferecat și din care nu mai are puterea sau voința să iasă de una singură. Însă destinul încă nu si-a spus ultimul cuvânt.

Romanul, descris ca fiind unul despre frica de celălalt, a fost scris plecând de la ideea unui scenariu pentru un film care nu s-a mai realizat și se simte asta. Personajele sunt legate de un fir nevăzut, acțiunile lor influențându-și reciproc unora altora destinele. Nici nu e nevoie de vreun film, romanul fiind fiind cum nu se poate mai bine, așa cum este el. Ideea poveștii e originală și citind-o nu poți să nu recunoști ca cititor că te bucuri de o literatură de calitate.

José Eduardo Agualusa

Povestea lui O, de Pauline Réage - unul din marile mistere ale literaturii sau fericirea în sclavie

Dominique Aury primind Prix des Deux Magots în 1955

Aceasta e o carte dată naibii. Puțin spus controversat, romanul erotic, scris sub pseudonim, a fost considerat o carte „periculoasă”, la vremea publicării lui, șocând de-a dreptul. Astăzi e greu de crezut că ne-ar mai putea șoca, căci în lumea internetului, prea le-am citit sau le-am văzut pe toate. Aș zice că cei cărora le cade in mână „Povestea lui O” se împart în două categorii: cei care știu povestea din spatele cărții și care, invariabil, vor simți o dorință impetuoasă să descopere ce se ascunde atât de scandalos, atât de neacceptabil, între coperțile ei si cei care nu au habar de ea. 

Pe cei din a doua categorie, în caz că aleg să nu o citească, îi asigur că nu vor fi pierdut nimic. Dar dacă aleg totuși să o facă, cu siguranță nu vor rămâne indiferenți. Vor fi intrigați, vor citi poate cu o sprânceană ridicată a neîncredere, căci e greu de crezut că există femeie pe lume care ar accepta de bunăvoie să fie supusă unor tratamente ca acelea la care este supusă O, eroina noastră și asta doar din iubire, din dorința de a-i oferi iubitului neprețuit ceea ce își dorește, nemaicontând că dorințele lui sunt de-a dreptul unice, ca să nu spunem deviante. Ori poate că nicio femeie pe care o cunoaștem nu a iubit atât de mult cum iubește O. Și cu siguranță vor reflecta la acest concept contradictoriu la care nu s-au gândit poate niciodată, anume la fericirea dobândită prin sclavie. Sclavia nu poate fi decât ceva negativ, cum poți atunci să atingi fericirea prin ea? Există oare așa ceva? 

Mărturisesc că eu m-am numărat printre cei din prima categorie, deci nu prea am avut scăpare. Am tot amânat momentul să o citesc, vezi doamne nu m-oi coborî eu acum la genul ăsta de literatură, ușurică atât la propriu cât și la figurat, pot mai mult de atât. Doar că, așa cum spuneam mai sus, o dată ce ești la curent cu povestea din spatele poveștii, intervine curiozitatea de nestăpânit și sfârșești prin a ceda. Ba chiar mi-am tot găsit argumente de genul: dacă Graham Greene, Mauriac sau Camus au citit-o, cine sunt eu să strâmb din nas? Sau cum aș putea eu eventual să vorbesc despre „Povestea lui O”, în caz că mă trezesc în vreo discuție literară pe un așa subiect, ceea ce e oricum deja un miracol, căci cine mai are parte de așa o discuție în zilele noastre? Observați așadar că mi-am autoservit tot felul de justificări mai mult sau mai puțin fanteziste, numai să citesc cartea. Așa că, matură și vaccinată fiind, am cumpărat-o și am citit-o, ceea ce îmi dă dreptul acum să emit păreri. 

Când spunem că „Povestea lui O” este unul din marile mistere ale literaturii secolului xx, nu exagerăm deloc. Autorul cărții a fost păstrat secret cu sfințenie timp de 40 de ani. 40 de ani în care cartea a fost vândută în milioane de exemplare în întreaga lume, a fost ecranizat în 1975 și pe al cărui succes, cea care se ascundea sub pseudonimul de Pauline Réage, l-a contemplat de pe margine.

Pe scurt, povestea din spatele poveștii sună așa: Anne Cécile Desclos, cunoscută sub numele de Dominique Aury, o talentată traducătoare a multor scriitori celebri ca T. S. Eliot, F., Scott Fitzgerald sau Virginia Woolf și care lucrează ca secretar general al prestigioasei reviste franceze de literatură Nouvelle Revue française (NRF), aflată la vârsta maturității, este foarte îndrăgostită de iubitul și colegul ei Jean Paulhan, directorul publicației. Cei doi discută mult despre literatură și își cunosc bine unul altuia părerile și preferințele din domeniu, cum ar fi de exemplu, admirația lui Jean Paulhan pentru opera lui Sade, sau credința lui fermă că o femeie nu ar fi niciodată în stare să scrie un roman erotic veritabil, de așa ceva doar un bărbat ar fi capabil. Chiar îi spune ei direct: “Sunt sigur că nu poți să scrii genul ăsta de cărți”.

Când Dominique Aury observă că iubirea bărbatului adorat pentru ea pare să pălească, se hotărăște să îi reaprindă flacăra pasiunii într-un mod la care un literat erudit ca el nu are cum rămâne indiferent: prin literatură. Așterne așadar pe hârtie „Povestea lui O” pe care i-o trimite lui Jean Paulhan sub anonimatul numelui de Pauline Réage. Scrierea nu se vrea a fi decât o scrisoare de dragoste inedită, creată special în funcție de afinitățile destinatarului, de ceea ce crede ea că si-ar atinge ținta. Mai târziu, ea avea să se explice: «Je n'étais plus très jeune, je n'étais plus très jolie. Je devais trouver d'autres armes.» (trad. «Nu mai eram tânără, nu mai eram drăguță, trebuia să găsesc alte arme.»  Nu își dorește ca lucrarea ei să vadă lumina tiparului, să aibă mai mult de un cititor, singurul pentru care a fost scrisă. Jean Paulhan este de-a dreptul impresionat de manuscrisul care i-a sosit și care tocmai i-a demonstrat contrariul a ceea ce afirmase și crezuse cu tărie, anume că romanul erotic e doar apanajul bărbaților. Și-a dat seama imediat că autorul este o femeie, nu din cauza numelui feminin care semnează, ci din anumite detalii din carte, la care doar o femeie ar putea fi atentă. Prezintă manuscrisul editurilor vremii care refuză să o publice, pe motiv că nu ar accepta să se compromită cu așa ceva. Între acestea se numără și Gallimard, editura la care apare NRF, ignorând cu desăvârșire că autoarea ar fi chiar una de-a lor. Este totuși acceptat de Jean-Jacques Pauvert de la Éditions des Deux Rives, manuscrisul văzând lumina tiparului în 1954. Pauvert este și primul editor al lui Sade, deci pentru el „Povestea lui O” nu are cum fi niciodată prea scandaloasă, din contră, are convingerea că va deveni o capodoperă a genului, că va face revoluție. Reacțiile nu contenesc să apară, puțini sunt cei care se declară admirativi, cei mai mulți sunt indignați, François Mauriac fiind poate cel mai dur când spune că „te face să vomiți”. 

Un an mai târziu, în 1955, lui Pauline Réage i se decernează Prix des Deux Magots. Trebuie menționat că Prix des Deux Magots este un premiu literar creat în 1933 ca o reacție la Premiile Goncourt, considerate a fi prea academice, prea pretențioase. Premiul a preluat numele de la cafeneaua literară Les Deux Magots situată pe 6, place Saint-Germain-des-Prés, din cartierul parizian Saint-Germain-des-Prés, unde s-a luat decizia înființării lui, menirea lui fiind să recompenseze anual scriitori promițători, ale căror opere nu ar fi luate niciodată în calcul pentru un Goncourt. Banii care se decernează scriitorului câștigător sunt adunați în urma unei chete printre clienții cafenelei. Deci Pauline Réage este anunțată câștigătoare și e de așteptat că se va prezenta să își ridice premiul. Ne putem doar închipui curiozitatea și ardoarea cu care publicul așteaptă să o descopere pe misterioasa autoare, dacă va veni la ceremonie, dacă se va da în vileag. Jean Paulhan a aflat între timp cine se ascunde în spatele manuscrisului dar nu va divulga secretul. Réage vine să își revendice premiul doar că nimeni nu îi poate vedea chipul, acesta fiindu-i bine înfășurat într-un fular de sub care nu se poate întrezări nimic. Poartă chiar și mănuși, deci nici nu centimetru de piele nu este oferit privirilor. Asemenea lui O, personajul ei, este condusă de colo-colo de către însoțitorii ei, căci nu poate vedea pe unde calcă. Clar, această Anne Cécile Desclos, zisă Dominique Aury precum și de curând Pauline Réage, nu e deloc o ființă plictisitoare, știe să dea sare și piper vieții ei.

Chiar dacă autoarea nu e descoperită, saga romanului ei deșănțat continuă: timp de ani de zile este interzisă să fie vândută minorilor, nu este acceptată să i se facă niciun fel de publicitate, practic se vinde pe sub mână. Réage publică și o continuare chiar, Histoire D'O: Retour A Roissy, dar își vede și de cariera ei pe care o știe toată lumea: devine membră a numeroase jurii literare, traduce scriitori cunoscuți și publică scriitori aflați la început de drum. Abia în 1994, într-un interviu acordat cotidianului The New Yorker, Dominique Aury recunoaște că este una și aceeași persoană cu Pauline Réage. Avea 86 de ani.  Ultimii ani ai vieții ei sunt marcați de singurătate: atinsă de senilitate de ceva ani, Jean Paulhan murise încă din 1968 și oricum iubirea lor pălise de mult, încercată și de iubirile în paralel ale lui Aury pentru femei sau alți bărbați, trăia cum putea înconjurată de zeci de câini și pisici de care nu putea să aibă grijă. Fusese abandonată de fiul ei, pe măsură ce problemele de sănătate psihică o făceau tot mai dependentă de îngrijirile altora. Peste 4 ani, avea să renunțe să mai mănânce, ceea ce va duce la moartea ei în 1998.

Articolul din New Yorker 1994

S-au întrebat mulți dacă Aury a practicat vreodată ce descrie în „Povestea lui O”. Apropiații au afirmat cu tărie că nu, totul rămânând la nivel de scris și atât. Foarte posibil, dar sigur povestea împrumută câte ceva și din ea însăși. Spre exemplu, mică fiind, ca să se liniștească înainte de a adormi, visa lanțuri, avea nevoie de asta. Sau personajul Anne-Marie din al treilea capitol e inspirat din Édith Thomas, o jurnalistă și romancieră franceză cu care avea o legătură amoroasă de mult timp. 

Cum literatura presupune și genul erotic, atunci da, romanul e o capodoperă a genului. Doar că genul asta nu e pentru toată lumea, iar să citești pagini de neîntrerupte perversiuni și torturi, ei bine, trebuie să ai stomac pentru așa ceva. Vă mai amintiți ca la începutul acestui articol spuneam că cei cărora le cade in mână „Povestea lui O” se împart în două categorii: cei care știu povestea din spatele cărții și care, invariabil, vor simți o dorință impetuoasă să descopere ce se ascunde atât de scandalos, atât de neacceptabil, între coperțile ei si cei care nu au habar de ea? Îmi mențin părerea. Numai că, dacă ați ajuns cu cititul articolului până aici, e clar că acum faceți parte din prima categorie, fapt pentru care simt ceva vinovăție și pentru care îmi cer iertare.