Vermeer - hangiu, negustor de artă și pictor de geniu

Johannes Vermeer - Girl with a Pearl Earring, c. 1665, Mauritshuis, The Hague

Johannes Vermeer (1632-1675) a pictat destul de puține tablouri în timpul scurtei sale cariere artistice de doar 19 ani, acestea neaducându-i nici pe departe veniturile necesare vieții de zi cu zi pentru a-și întreține numeroasa familie sau pentru a se putea dedica exclusiv picturii. S-a născut, a trăit și a murit în Delft, într-o Olandă măcinată la acea vreme de conflictele dintre Biserica Catolică și protestanți. Victoria protestanților își va pune amprenta pe soarta celor care sunt de alte confesiuni, mai ales asupra catolicilor din oraș care sunt obligați să trăiască într-un cartier separat, neavând dreptul să îndeplinească funcții publice. Este și cazul lui Johannes Vermeer care, ironia soartei, deși provenea dintr-o familie de protestanți, trecuse la catolicism în urma căsătoriei cu multa mai bine situata din punct de vedere social și material, Catharina Bolnes. Se crede totuși că Vermeer n-a făcut câtuși de puțin o căsătorie din interes, ci mai degrabă una din dragoste, dat fiind epoca în care a trăit, în care conveniențele sociale erau strict respectate, trecerea la confesiunea soției și statutul social inegal dintre cei doi reprezentând o încălcare gravă a acestora. Pur și simplu așa ceva nu se făcea pe vremea aceea! Din păcate pentru posteritate, Vermeer nu a obișnuit să-și folosească soția ca model pentru picturile sale, așa cum făcea Rembrandt, de exemplu cu iubita lui Saskia, astfel încât chipul Catharinei ne-a rămas necunoscut. La un moment dat, s-a emis ipoteza că totuși Catharina ar fi servit ca model pentru Cântăreață la chitară, tablou terminat în 1667. Nici lui însuși nu și-a făcut vreun autoportret. Se crede însă că s-a pictat în Mijlocitoarea, el fiind bărbatul din stânga tabloului, ținând în mână un pahar. 

Și dacă tot a venit vorba de statutul social al lui Vermeer, trebuie spus că acesta provenea, atât pe linie paternă cât și pe linie maternă, dintr-o familie ai cărui membri nu se puteau lăuda cu un trecut ireproșabil. Spre exemplu, Neelte Goris, bunica lui din partea tatălui, o femeie dispusă la orice pentru bani, fusese implicată în organizarea de loterii, interzise cu totul de lege. Încălcarea legii nu a speriat-o câtuși de puțin pe întreprinzătoarea Neelte care, la un moment dat, a făcut mai mult de-atât: și-a înșelat asociații și și-a însușit toate veniturile. Nici bunicul din partea mamei, Balthasar Gerrits, nu fusese vreun monument de cinste: s-a implicat în tot felul de speculații dubioase cu acțiuni de-ale Companiei Indiei de Est, lucrând mai apoi pentru falsificatorii de bani. Fuge la timp atunci când este descoperit, fiul lui fiind cel care ajunge la închisoare. 

Tatăl lui Johannes, Reyner Jans, cumpără în 1631 hanul Mechelen, situat în apropierea Pieței Mari din Delft și hotărăște să se facă hangiu, făcând pe lângă asta și negoț cu opere de artă. Este hanul în care Vermeer a crescut și pe care avea să-l moștenească într-o zi, afacerea oferindu-i câțiva ani de siguranță financiară, până când războiul cu Franța avea să arunce Olanda în pragul catastrofei, când nici un fel de negoț nu mai aducea venituri. Ne putem doar închipui atmosfera de veșnică forfotă specifică unui han, în care micul Johannes era mereu în preajma halbelor de bere de pe mesele călătorilor în timp ce pe pereți atârnau tablouri care își așteptau cumpărătorii. 

Decizia de a deveni pictor nu i-a aparținut lui Johannes ci părinților lui care își doreau pentru copiii lor niște meserii mai cinstite, dat fiind trecutul destul de aventuros al membrilor mai vârstnici ai familiei. Este trimis la studii în Amsterdam pentru ca mai apoi să poată fi primit în ghilda Sfântului Luca. Temele predilecte ale picturii jumătății de secol XVII erau cele religioase și mitologice. Vermeer pictează Hristos în casa Martei și a Mariei și Diana înconjurată de nimfe, dar a vinde astfel de tablouri în Delft, un oraș aproape în întregime protestant, se dovedește a fi un lucru practic imposibil. Așa că se decide să schimbe macazul: va picta numai scene din viață! Primul tablou care s-a păstrat și care probabil marchează trecerea de la tematica religioasă la cea a scenelor cotidiene este Mijlocitoarea (sau Codoașa, 1656). A pictat mai ales scene de interior cu personaje feminine, a căror chipuri capătă viață în lumina filtrată a ferestrelor cu vitralii în timp ce citesc sau scriu scrisori ori sunt surprinse în mijlocul lecțiilor de muzică. Interioarele sunt specifice caselor olandeze ale epocii, cu pardosele în alb și negru, cu draperii grele cu modele complicate și frumos lucrate. Doar două peisaje s-au mai păstrat din câte o fi pictat Vermeer: Vedere spre Delft, 1661 și Strada, c.1557-1661. 

Johannes Vermeer a murit la doar 43 de ani, în cruntă sărăcie, măcinat de boală, o febră care l-a doborât rapid, dar și de neputința de a asigura traiul familiei sale care număra nu mai puțin de 11 copii. După moartea lui, Catharina a vândut tablourile, toți banii mergând înspre plata datoriilor. A făcut însă tot ce i-a stat în putință să păstreze Atelierul (sau Alegoria picturii, 1655), tablou pe care Vermeer nu l-a pus niciodată în vânzare. Nici unul din copii nu a fost atras de pictură, toți practicând meserii diverse care nu au avut vreo legătură cu domeniul artistic. Catharina a murit în ultimele zile ale anului 1687.

Incontestabil, cea mai cunoscută pictură a lui Vermeer este Fata cu cercel de perlă sau Fata cu turban 1665. Ea a fost și sursa de inspirație a romanului cu același nume al lui Tracy Chevalier, apărut în 1999, în care scriitoarea o identifică pe Griet, servitoarea familiei ca fiind cea care i-ar fi pozat ca model pentru acest tablou, deși istoricii susțin că Maria, fiica artistului ar fi îndeplinit de fapt acest rol. Tablourile lui Vermeer, fiind atât de puține la număr, fac aproape toate parte din colecțiile marilor muzee ale lumii, doar câteva dintre ele fiind în proprietatea unor particulari, cum este cazul industriașului american Henry Clay Frick 1849-1919, a cărui colecție de tablouri conține nu mai puțin de trei capodopere de-ale lui Vermeer: Girl Interrupted in her Music, Officer and Laughing Girl și Mistress and Maid. După moartea lui Frick, fiica acestuia i-a transformat maiestuoasa casă din New York în muzeu, astfel încât și aceste trei tablouri putând fi admirate de doritori. Practic, a devenit imposibil să vezi un Vermeer autentic la marile case de licitații. În 2004, un tablou proaspăt atribuit lui, s-a vândut cu aproape 40 de milioane USD.

 Johannes Vermeer - Girl Interrupted in her Music, (Onderbreking van de muziek) c. 1658–1661 Oil on canvas 39.3 x 44.4 cm, Frick Collection, New York

 Johannes Vermeer - Woman in Blue Reading a Letter, (Brieflezende vrouw in het blauw) c. 1662–1665 Oil on canvas 46.5 x 39 cm, Rijksmuseum, Amsterdam

 Johannes Vermeer - Girl Reading a Letter at an Open Window, c. 1657–1659 Oil on canvas 83 x 64.5 cm.

 Johannes Vermeer - View of Delft, (Gezicht op Delft) c. 1660–1663 Oil on canvas 98.5 x 117.5 cm, Mauritshuis, The Hague

 Johannes Vermeer - A Lady Writing,(Schrijvend meisje) c. 1662–1667 Oil on canvas 45 x 39.9 cm, National Gallery of Art, Washington D.C.

 Johannes Vermeer - The Guitar Player, (De gitaarspeelster) c. 1670–1673 Oil on canvas 53 x 46.3 cm, Kenwood House English Heritage as Trustees of the Iveagh Bequest, London

 Johannes Vermeer - The Glass of Wine, (Het glas wijn) c. 1658–1661 Oil on canvas 65 x 77 cm, Staatliche Museen Preußischer Kulturbesitz, Gemäldegalerie, Berlin

 Johannes Vermeer - A Maid Asleep,c. 1656–1657 Oil on canvas 87.6 x 76.5 cm, Metropolitan Museum of Art, New York

 Johannes Vermeer - The Love Letter, De liefdesbrief) c. 1667–1670 Oil on canvas 44 x 38.5.cm, Rijksmuseum, Amsterdam

 Johannes Vermeer - (De luitspelster) c. 1662–1665 Oil on canvas 51.4 x 45.7 cm, Metropolitan Museum of Art, New York

 Johannes Vermeer - A Lady Standing at a Virginal, (Staande Virginaalspeelster) c. 1670–1674 Oil on canvas 51.7 x 45.2 cm, National Gallery, London

 Johannes Vermeer - Christ in the House of Martha and Mary, c. 1654–1656 Oil on canvas 160 x 142 cm, National Gallery of Scotland, Edinburgh

 Johannes Vermeer - Diana and Her Companions

 Johannes Vermeer - Girl with a Flute, c. 1665–1670 Oil on panel 20 x 17.8 cm, National Gallery of Art, Washington D.C.

 Johannes Vermeer - Girl with a Red Hat, (Meisje met de rode hoed) c. 1665–1667 Oil on panel 23.2 x 18.1 cm, National Gallery of Art, Washington, D.C.

 Johannes Vermeer - Lady Writing a Letter with her Maid, (Schrijvende vrouw met dienstbode), c. 1670–1671 Oil on canvas 71.1 x 58.4 cm, National Gallery of Ireland, Dublin

 Johannes Vermeer - Mistress and Maid, (Dame en dienstbode) c. 1666–1668 Oil on canvas 90.2 x 78.7 cm, Frick Collection, New York

 Johannes Vermeer - Officer and Laughing Girl, c. 1657–1660 Oil on canvas 50.5 x 46 cm,Frick Collection, New York

 Johannes Vermeer - Study of a Young Woman, (Meisjeskopje) c. 1665–1674 Oil on canvas 44.5 x 40 cm, Metropolitan Museum of Art, New York

Johannes Vermeer - The Allegory of Faith, (Allegorie op het geloof) c. 1670–1674 Oil on canvas 114.3 x 88.9 cm, Metropolitan Museum of Art, New York 

 Johannes Vermeer - The Art of Painting, (De Schilderkonst) c. 1662–1668 Oil on canvas 120 x 100 cm, Kunsthistorisches Museum, Vienna

Johannes Vermeer - The Concert, (Het concert) c. 1663–1666 Oil on canvas72.5 x 64.7 cm, Isabella Stewart Gardner Museum, Boston 

 Johannes Vermeer - The Girl with a Wine Glass, c. 1659–1660 Oil on canvas, Herzog Anton Ulrich-Museum, Brunswick

 Johannes Vermeer - The Lacemaker (De kantwerkster), c. 1669–1671 Oil on canvas (attached to panel) 24.5 x 21 cm, Musée du Louvre

 Johannes Vermeer - The Little Street, (Het Straatje) c. 1657–1661 Oil on canvas 54.3 x 44 cm, Rijksmuseum, Amsterdam

 Johannes Vermeer - The Milkmaid, (De Melkmeid) c. 1657–1661 Oil on canvas (45.5 x 41 cm.) The Rijksmuseum, Amsterdam

 Johannes Vermeer - The Music Lesson, (De muziekles) c. 1662–1664 Oil on canvas 73.3 x 64.5 cm, The Royal Collection, The Windsor Castle

 Johannes Vermeer - The Procuress, (De koppelaarster) 1656 Oil on canvas 143 x 130 cm. Gemäldegalerie Alte Meister (Old Masters Picture Gallery), Dresden

 Johannes Vermeer - Woman Holding a Balance, (Vrouw met weegschaal) c. 1662–1665 Oil on canvas 42.5 x 38 cm, National Gallery of Art, Washington D.C.

 Johannes Vermeer - Woman with a Pearl Necklace, (Vrouw met parelsnoer) c. 1662–1665 Oil on canvas 55 x 45 cm, Staatliche Museen Preußischer Kulturbesitz, Gemäldegalerie, Berlin

 Johannes Vermeer - Young Woman with a Water Pitcher, (Vrouw met waterkan) c. 1662–1665 Oil on canvas 45.7 x 40.6 cm, Metropolitan Museum of Art, New York

 Johannes Vermeer -Lady Seated at a Virginal (1670-72), by Johannes Vermeer. Oil on canvas, 20.3 in × 17.9 in. (51.5 cm × 45.5 cm). National Gallery, London.

 Johannes Vermeer - The Astronomer, (De astronoom) 1668 Oil on canvas 50 x 45 cm, Musée du Louvre, Paris

 Johannes Vermeer - The Geographer, (De geograaf) c. 1668–1669 Oil on canvas 53 x 46.6 cm, Städelsches Kunstinstitut, Frankfurt am Main, Germany

Johannes Vermeer - (attributed to Vermeer), Oil on canvasc. 167025.2 x 20 cm, The Leiden Collection, New York

You may also like

Albastrul din miez de noapte, de Simone van der Vlugt

Albastrul din miez de noapte, de Simone van der Vlugt

Mai degrabă un roman de atmosferă, Albastrul din miez de noapte își introduce cititorii în viața de zi cu zi a Olandei secolului XVII, aflată în plin avânt comercial și artistic. Aducând împreună personaje istorice reale și personaje fictive, Simone van der Vlugt reușește să surprindă o epocă pe care o putem doar întrezări privind picturile artiștilor timpului. E o vreme în care totul este încă de descoperit, în care totul este fragil: de la bunurile de consum ori cele menite să-ți încânte ochiul, care pot să facă o călătorie de pană la un an pe mare, în cala unei corăbii până să ajungă în casa cuiva, până la viața pe care poți să ți-o pierzi cât ai clipi, din orice, din naștere, din cauza unui foc izbucnit tocmai la celălalt capăt al orașului sau în urma unei epidemii de ciumă. De aceea, totul are parcă mai și multă valoare întrucât totul e mult mai greu de păstrat sau de obținut. 

Sub semnul incertitudinii și al necunoscutului stă și destinul eroinei principale a romanului, tânăra Catrijn care, după moartea subită a soțului, părăsește satul natal lăsând totul în urmă, mai ales zvonurile răutăcioase ale sătenilor care pun sub semnul întrebării inocența văduvei. Dar Catrijn este o luptătoare și e gata să o ia de la capăt. O dată plecată din lumea simplă, previzibilă și monotonă a satului, Catrijn și împreună cu ea și cititorul, pătrunde într-o lume cu totul diferită, cea a orașului, acolo unde se întâmplă totul. Ajunge mai întâi la Amsterdam, apoi în Delft, două orașe emblemă a Olandei, pentru că aici negoțul este în floare dar și pentru că aici respiră și pictează un Rembrandt admirat de toată lumea și un Vermeer aflat încă în căutarea recunoașterii valorii sale. Și Catrijn are un talent, îi place să picteze pe mobilier sau pe vase, îndemânarea ei ajutând-o să își găsească un nou drum și un loc binemeritat printre cei care aveau să lanseze ceea ce avea să fie cunoscută lumii întregi ca ceramica albastră de Delft, o replică olandeză la porțelanul chinezesc, atât de scump și de greu de obținut în acele timpuri. 

Citind Albastrul din miez de noapte și urmând-o pe Catrijn, tragi la o parte draperiile de brocart, grele și minunat împodobite de la ferestrele caselor din Delft, lăsând lumina soarelui să pătrundă blând prin vitraliile colorate și ai impresia că picturile lui Vermeer prind viață! Parcă auzi bocănitul saboților de lemn pe pardoselile în alb și negru ale caselor nobililor și negustorilor bogați, parcă simți gustul berii servite de acesta călătorilor însetați ce poposesc la Mechelen, hanul familiei sale, pândind veșnic momentul să se retragă în liniștea atelierului să mai poată trage câteva tușe pe pânză, parcă vezi strălucirea sidefată a perlelor purtate la gât și în urechi ale doamnelor de viță nobilă, mereu interesate de artă și de ce mai e nou. Pe chei nu ai cum să nu admiri bogăția hainelor căptușite cu hermină a acestora sau albul imaculat și strălucitor al gulerelor soților lor. Te strecori printre canale și mori de vânt sau, dacă ai noroc, iei o barjă trasă de cai ca să ajungi cât mai repede la târg sau la piața de pește să cumperi cel mai proaspăt file sau mirodenii aduse de hăt departe de vasele comerciale ale Companiei Unite a Indiilor de Est din niște ținuturi pe care doar ți le poți imagina. Totul e viu colorat și totul mustește de viață în acest roman, iar la sfârșitul lui, nu ai cum să te simți decât îmbogățit.

Johannes Vermeer - View of Delft, (Gezicht op Delft) c. 1660–1663 Oil on canvas 98.5 x 117.5 cm, Mauritshuis, The Hague

 Tavă în alb și albastru cu motive chinezești, ceramică albastră de Delft circa 1640- 1650

Placă din ceramică albastră de Delft cu peisaj, 26 x 24 cm, muzeul Rijksmuseum, Amsterdam

Lady Writing a Letter with Her Maid (c.1670). Johannes Vermeer (Dutch, 1632-1675). Oil on canvas. Gallery of Ireland

You may also like
Vermeer - hangiu, negustor de artă și pictor de geniu

Clopotul de sticlă, de Sylvia Plath - mărturie a depresiei și sinuciderii (Jurnal de lectură)

Clopotul de sticlă, mai degrabă o autobiografie cu ceva elemente de ficțiune decât un roman, nu poate fi numită decât o carte tulburătoare. Iar cine citește înainte puțin despre viața Sylviei Plath, își dă repede seama de realismul poveștii personajului Esther Greenwood. Trebuie spus din capul locului că singurul roman scris de Sylvia Plath, apărut sub pseudonimul Victoria Lucas, este unul despre depresie. Este o ocazie de a pătrunde în mintea cuiva afectat de această boală psihică care, chiar și în condițiile medicinei moderne de astăzi, are încă multe necunoscute. De unde vine declicul care, după fiecare zi plină în evenimente sociale, în care totul merge cum nu se poate mai bine, îl face pe depresiv să caute și să încerce noi și noi metode de a se sinucide? Pentru că atunci când nu mai își găsește curajul să trăiască, depresivul își caută curajul să moară.

Pentru Sylvia Plath viața a fost mereu deprimantă și fără culoare. Și-a dorit să fie un om al literelor de succes, să scrie cât mai multă poezie și să fie fericită. Primul episod sever de depresie îl are în 1953, la doar 20 de ani. Câștigase un fel de bursă de editor la revista Madmoiselle și petrecuse o lună la sediul publicației din New York. Deși fusese răsfățată cu tot felul de cadouri și dineuri, experiența nu s-a ridicat deloc la nivelul propriilor așteptări. Întoarsă acasă, vestea că fusese respinsă la un seminar de creație literară la Harvard o aruncă în cea mai neagră deznădejde. Ca și personajul Esther Greenwood, Sylvia își provoacă tăieturi la picioare, ca o repetiție, să vadă dacă are curajul să suporte durerea unor viitoare tăieturi fatale. Apoi, câteva zile mai târziu, se târăște într-o gaură să moară: coboară în pivnița casei, caută cel mai întunecat și îndepărtat colț și înghite toate somniferele mamei sale. Familia o caută cu înfrigurare, o declară chiar dispărută la poliție. Dispariția face subiectul presei și se organizează căutări colective. Este găsită după trei zile, din întâmplare, de către mama sa, aceasta coborând în pivniță cu treburi. Este internată timp de șase luni într-un spital psihiatric unde i se administrează tratamentul cu electroșocuri. Ca și Esther Greenwood la sfârșitul romanului, Sylvia iese din spital oarecum refăcută, gata să-și reia viața de acolo de unde a lăsat-o.

Așadar, romanul se termină într-o notă oarecum optimistă, deși a fost scris într-o perioadă neagră pentru Plath. Mariajul ei cu Ted Hughes, un poet britanic, cu care se căsătorise în 1956, se sfârșise după ce Hughes o părăsise pentru o altă femeie. Noua cucerire a lui Hughes era una dintre prietenele de familie a cuplului, Assia Wevill, o femeie deosebit de frumoasă și care, la rândul ei, scria poezii. Se pare că Hughes devenise extrem de violent cu soția sa, Plath suferind chiar un avort spontan în urma unei bătăi crunte încasate. În scrisorile către psihiatrul ei, doctorul Ruth Barnhouse, Plath vorbește despre abuzurile fizice și psihice la care este supusă de către soțul ei. La un moment dat, Hughes i-ar fi spus verde în față că își dorea ca ea să fie moartă. E lesne de înțeles ce impact au avut toate acestea asupra unei naturi și așa predispusă la depresie ca cea a Sylviei. Separată de soțul bătăuș și infidel, Plath își petrece anul 1962, având singură grijă de cei doi copii, Frieda și Nicholas, în casa de pe 23 Fitzroy Road, Primerose Hill din Londra și scriind cu îndârjire cele mai bune versuri ale ei. 

Clopotul de sticlă a văzut lumina tiparului în ianuarie 1963, la o lună înainte de moartea ei. În timp ce Ted Hughes era apreciat, Plath continua să fie o necunoscută în cercurile literare ale vremii. Cu toate astea, era conștientă de valoarea versurilor pe care le scria în timp ce se chinuia să depășească un episod depresiv care n-o mai lăsa de mai bine de șase luni. Se lupta cu o insomnie cronică, luând somnifere pentru a adormi. Se scula de dimineață pentru a avea grijă de copii și pentru a lucra, ritmul acesta făcând-o să slăbească 10 kilograme într-un timp scurt. A cerut ajutor medical, cu trei zile înainte de a se sinucide, fiindu-i prescrise antidepresive. Psihiatrul ei, doctorul John Horder, și-a dat seama de riscul ridicat de sinucidere pe care îl prezenta Plath stând singură, doar cu cei doi copii mici și a încercat să o spitalizeze. Nu a reușit așa că a început aranjamentele pentru ca Plath să fie aibă la domiciliu, pe durata zilei, o asistentă care să o ajute cu copiii și să o supravegheze. Nici medicamentele nu au mai apucat să își facă efectul, nici asistenta nu și-a mai intrat în rol, căci Plath, în ziua de 11 februarie 1963, dimineața devreme, la ora 4:30, s-a sinucis intoxicată cu monoxid de carbon după ce și-a băgat capul în mașina de gătit și a dat drumul la gaze. Cei doi copii, Frieda, în vârstă de 4 ani și Nicholas, de doar un an, dormeau în camera alăturată. Când asistenta trimisă de doctorul Horder ajunge pe la ora 9 dimineața la locuința de pe 23 Fitzroy Road, nu mai are cine să-i răspundă la ușă. Forțează intrarea și descoperă scena tragică. Conștientă că scurgerile de gaze ar putea să-i afecteze pe copii, Plath sigilase camera acestora cu bandă adezivă, prosoape și haine, ca să fie în siguranță. Trebuie precizat că Plath mai avusese o tentativă de sinucidere în urmă cu opt luni, când plonjase cu tot cu mașină într-un râu, încercare din care scăpase cu viață. 

În timp ce Plath murea, soțul ei era cu noua lui aleasă, Assia Wevill. A părut devastat de moartea soției sale, dar și-a continuat viața fiind moștenitorul legal al tuturor scrierilor lui Plath. La scurt timp, Assia a născut și un copil, o fetiță, pe care au botezat-o Shura. Este clar că viața Assiei cu Ted n-a fost nici ea una fericită și ea ar fiind victima violențelor fizice și verbale ale lui Hughes. În plus, majoritatea prietenilor și rudelor Sylviei au declarat-o principala vinovată pentru moartea acesteia. Arătată cu degetul și nefericită, Assia se cufundă și ea tot mai adânc în depresie. La 6 ani distanță, în martie 1969, își dizolvă toate somniferele pe care le avea într-un pahar cu apă. Îi dă să bea mai întâi Shurei, apoi golește ea restul. Nu se oprește aici: dă drumul gazelor din mașina de gătit, apoi se bagă în pat alături de Shura, punând astfel capăt atât propriei vieți cât și a micuței. 

Cunoscând toate aceste aspecte biografice și citind Clopotul de sticlă, nu poți să nu remarci o mică scenă din roman ca o premoniție sumbră a evenimentelor tragice viitoare: la un moment dat, Buddy Willard, iubitul declarat a lui Esther, o vizitează la spitalul psihiatric unde aceasta era internată după tentativa ei de sinucidere. Cu puțin timp în urmă, Joan, prietenă cu Esther dar și fostă iubită a lui Buddy, își pusese capăt zilelelor. Atunci, Buddy, frământat, îi pune întrebarea:

”- Crezi că e ceva înăuntrul meu care le face pe femei să înnebunească?”

Oare Ted Hughes și-o fi pus și el această întrebare? Cine știe? 

Se știe că Hughes a distrus jurnalul Sylviei după moartea acesteia, pentru a-i proteja pe copii, a susținut el. Asta ne duce cu gândul dacă tot ce a văzut lumina tiparului de-atunci încoace reprezintă și totalitatea creației ei literare, ținând cont că totul a trecut prin filtrul lui și că el a fost singurul care a avut acces la scrierile ei literare, toate manuscrisele fiind lăsate în casa în care a murit. Posibil să fi fost destul de zguduit de morțile acestea premature, căci dedicația de pe volumul de poezii Crow, publicat de el în 1970, este pentru Assia și Shura. Mai mult, i s-a confesat lui Elisabeth Sigmund, o prietenă apropiată de-a Sylviei, că mereu are în fața ochilor o imagine a unui bărbat într-un deșert, ținând o armă încărcată cu un singur glonte. O pasăre neagră șade într-un copac din apropiere iar omul nu se poate decide dacă să omoare pasărea sau pe el însuși. 

Cariera literară postumă a Sylviei a prins avânt cu trecerea timpului, pentru volumul de poeme Collected Poems decernându-i-se premiul Pulitzer în 1982, în timp ce cariera literară a lui Ted Hughes a intrat într-un con de umbră, faima soției sale depășind-o cu mult pe a lui. Afecțiunile psihice ale mamei s-au transmis și unuia dintre cei doi copii: fiul ei, Nicholas, devenit la maturitate biolog marin, a repetat gestul fatal, spânzurându-se la vârsta de 47 de ani. Frieda Hughes a luat calea artistică, devenind poetă și pictoriță. Trăiește în Australia. 

Viața Sylviei Plath a făcut subiectul unui film biografic în 2003, avându-i în rolurile principale pe Gwyneth Paltrow și Daniel Craig.

”Dying
Is an art, like everything else.
I do it exceptionally well.” — Sylvia Plath, “Lady Lazarus” from The Collected Poems

Sylvia Plath intervievând-o pe Elizabeth Bowen pentru revista Mademoiselle în 26 May 1953

Știrea apărută în ziar care anunța dispariția Sylviei Plath în timp ce ea agoniza în pivnița casei mamei sale 

 Ted Hughes și Sylvia Plath

 Sylvia Plath (1932-1963)

 Ted Hughes și Sylvia Plath

 Ted Hughes și Sylvia Plath

Sylvia Plath (1932-1963)

Sylvia Plath găsită moartă în bucătăria sa în dimineața zilei de 11 februarie 1963

Assia Wevill 

 Ted împreună cu Assia și Shura, Londra, 1967

 Frieda și Shura, 1966

Nicholas Hughes 

 Frieda Hughes

 Mormântul Sylviei Plath