Seară la operă: sala plină, lume bună, chiar foarte bună ...și eu! Donna Anna, cu un glas sfâșietor, își plânge tatăl ucis de don Giovanni și jură răzbunare. Nimeni nu mișcă, nimeni nu îndrăznește să tulbure acest tablou al durerii! Nu mișc nici eu, ba chiar mă străduiesc să empatizez cu ea.
Mă străduiesc, mă străduiesc și ...și ...un sforăit răsunător o acoperă cu totul pe biata donna Anna! Mă uit confuză în jur, sforăitul se aude iar.
Nu-mi vine a crede dar, totuși mai scrutez prin semiîntunericul din sală. Și deodată, descopăr: chiar în dreptul rândului meu, la vreo patru scaune depărtare, un nene s-a lăsat copleșit de măreția momentului și a fugit în lumea viselor. O sfătuiesc pe donna Anna să caute în gâtlej niscaiva note mai înalte, altfel pierde centrul atenției.
Donna Anna însă plânge cu lacrimi amare și eu ...râd, râd de nu mai pot! Vreau să mă opresc și nu-mi iese! Săracul Mozart n-a prevăzut nici o clipă că s-ar putea distra cineva în halul ăsta, tocmai la scena aceeasta! Sigur s-ar răsuci în mormânt dacă m-ar vedea dar, cum n-are un mormânt, ci două și cum nu e în nici unul din ele, am scăpat de grija asta.
În fine, mă potolesc, mă prefac că nu-l aud pe nenea sforăitorul și mă concentrez pe Mozart. Mă concentrez, mă concentrez... Treaba asta e musai să-mi iasă, că nu degeaba cercetătorii au demonstrat că, dacă asculți muzică de Mozart, creierul tău funcționează fix la aceeași capacitate cu cel al unui geniu...
Or fi demonstrat ei cercetătorii, dar eu nu mă simt nici mai deșteaptă, nu-mi vine nici să rezolv ecuații de gradul 3 ... ci mă ia un somn teribil! Și dacă aș adormi, ce? Nici măcar n-aș fi prima, aș putea sforăi pe vocea a doua!
Deodată, pe scenă apare ...o duduiță topless! Ce? Fac ochii mari și mă înviorez instantaneu. Ce? Cum? Care-i faza? Aha, sânii goi aparțin modelului unui pictor... Ce vremuri, pe timpul lui Mozart! Nenea s-a trezit și el, exact când trebuia! Acum e odihnit și gata să nu-și mai dezlipească ochii de la ...artă!
Vine și scena de final: don Giovanni își găsește sfârșitul după ce statuia tatălui donnei Anna îl trage în lumea celor duși pe vecie. Dinspre fundul scenei, un fum alb își face drum spre scaunele spectatorilor din dreapta și stânga culoarului (în treacăt fie spus, acestea sunt cele mai bune și cele mai vânate din stal, ba sunt și scumpe). Scumpe scaunele, scump au plătit și ocupanții lor: imediat au început să se audă accese de tuse înăbușite. Puteai să întocmești o statistică destul de exactă cu toți cei cu probleme pulmonare! Doamne spilcuite cu priviri deja aburite nu voiau să cedeze, încercau să tușească discret, fără să se observe. Doar ochii lor spuneau: "Până se sfârșește criminalul ăsta de don Giovanni, mor eu nevinovată! Dar o să mor în tăcere, sacrificiu pentru artă..." Noroc că don Giovanni a ales să moară repede, așa că s-a putut lua repede o gură de aer proaspăd, pe ușă afară. Viața a învins.