Pe numele său real Mohammad Moulessehoul, Yasmina Khadra a fost nevoit să își ia un pseudonim literar feminin pentru a putea să scrie și să își publice romanele. Născut în Sahara algeriană și plecat din țara natală în Franța (trăiește în Aix-en Provence), după ce a lucrat în armata algeriană mai bine de trei decenii, scriitorul va fi mereu asociat cu trilogia lui romanescă închinată prăpastiei dintre Occident și Orient. Primul roman al trilogiei, Rândunelele din Kabul - ales, la apariție, cel mai bun roman al anului în Statele Unite, îl trimite pe cititor în Afghanistanul obscurantist al talibanilor. Al doilea roman, Atentatul, spune povestea unei femei kamikaze, văzută prin ochii soțului ei, un reputat medic arabo-israelit. Trilogia se încheie cu Sirenele Bagdadului, o pledoarie pentru viață, chiar cu prețul sacrificiului suprem.
Iată ce spunea autorul, într-un interviu, după apariția ultimului roman din trilogie:
Cum de ați ajuns să scrieți? Care vă erau modelele?
Am venit pe lume scriitor. M-am născut într-un trib de poeți foarte cunoscut în Sahara. Când eram copil, îmi plăcea să ascult poezie, căutam muzicalitatea în orice: în trosnetul unei crengi, în zgomotul unei mașini și așa mai departe. De la vârsta de 14 ani, de când am intrat soldat la Școala militară de cadeți, am început să scriu poeme. În ceea ce privește modelele mele literare... să zicem că i-am avut aproape pe toți: Naguib Mahfouz, Amin Maalouf, Gogol, Steinbeck... Iar dintre filosofi, Nietzsche a fos cele care m-a marcat cel mai mult.
De ce ați ales să scrieți în franceză?
N-a fost o alegere, ci o evidență. Franceza mi s-a insuflat la 14 ani când am citit Străinul lui Albert Camus. Cartea aceasta mi-a răsturnat destinul. Înainte, credeam că aveam să devin un poet arab. Apoi, după ce Străinul m-a răscolit prin forța scriitoricească, am hotărât să devin un romancier în franceză. Trebuie să spun că și la școala militară eram mai bun în franceză decât în arabă. Și asta pentru că profesorul de franceză era cel care se interesa mai mult de mine, ca ființă umană. Eram literalmente îndrăgostit de limba, de universul francez. Astăzi, a scrie în franceză este pentru mine și un soi de protest contra campaniilor scandaloase duse de filologii de limbă arabă împotriva celor francofoni. E aproape un act de rezistență.
Franceza e ca la ea acasă în Algeria. Este asta o alegere sau mai degrabă o moștenire a colonialismului?
E o moștenire a colonialismului francez, dar asta poate și trebuie să fie ceva în folosul nostru. Pentru filoarabi, franceza este văzută ca o bombă cu efect întârziat. Oamenii care gândesc așa nu pot fi decât niște intelectuali ratați, niște mercenari, integriști care nici măcar n-au curajul propriei lor lașități căci se ascund în anonimat.
Din cele optsprezece cărți pe care le-ați scris, pe primele opt le-ați semnat cu numele dumneavoastră adevărat, Mohammad Moulessehoul, iar pe restul cu pseudonimul Yasmina Khadra. De ce ați simțit nevoia să vă ascundeți identitatea? Și de ce ați ales un nume de femeie?
Am început să fiu publicat cu numele adevărat când eram soldat în armata algeriană. Dar, foarte repede, m-am confruntat cu probleme din partea superiorilor care nu acceptau deloc ideea unui scriitor în rândurile lor. Era mai curând o chestiune de principiu decât de conținut. Mă îndoiesc că a citit vreunul dintre ei o carte de-a mea. În fine, țineau morțiș ca un ofițer să nu facă uz de inteligența lui decât pentru misiunile armatei. Așa că, într-o zi, au vrut să mă supună unui comitet de cenzură. Atunci am hotărât să intru în clandestinitate, care a durat unsprezece ani. Și dacă am ales să ca psudonim Yasmina Khadra (n.a. sunt cele două prenume ale soției sale), a fost pentru că am vrut să aduc un omagiu sprijinului de neclintit al soției mele. Prin extensie, a lua un nume feminin, era și o manieră de a-mi arăta admirația pentru toate femeile algeriene care, în timpul războiului integrist din Algeria, au dus o luptă magistrală pentru drepturile omului. Le port o afecțiune profundă acelor femei.
De ce ați părăsit definitiv armata algeriană, unde erați comandant?
Așa cum v-am mai spus, superiorii mei nu acceptau defel ideea ca eu să scriu. Ani de zile, mi-au fost refuzat dreptul la avansare, deși eram un militar ireproșabil cu note excelente. În 2000, la sfârșitul contractului, după 36 de ani de loialitate, am decis să pun capăt. Am ieșit la pensie pentru a mă putea dedica scrisului în totalitate.
Atentatul și Sirenele Bagdadului pun în evidență personaje care oscilează între terorism...
Eu nu vorbesc despre terorism! Eu scriu despre rezistență, cea palestiniană și cea irakiană. Scriu despre oameni care se bat pentru a-și regâștiga demnitatea, pentru a-și întregi țara. Occidentalii nu înțeleg asta. Pentru ei, Orientul Mijlociu este automat asociat cu terorismul. Dar să ridici un ghetou în Palestina, la fel ca în Varșovia odinioară, asta nu e altceva decât să arunci populația în rușine. Pentru mine, adevărații teroriști sunt ONU, Washington, George Bush și Tony Blair. În cărțile mele încerc să fac înțeles cum o ființă umană poate să se despartă de ea însăși și de lume și să ajungă să accepte să se sinucidă, să sacrifice și alte vieți inocente. În Sirenele Bgdadului există un pasaj care ilustrează perfect această transformare: când un american dă buzna în casa personajului principal și îi umilește tatăl în fața întregii familii. Dacă până atunci, personajul meu era blând și naiv, din acel moment devine obsedat de ideea de a spăla acest afront. Asistăm astfel la un soi de metamorfoză, ca cea a unui vârcolac. Fragmentul acesta este unul dintre cele mai frumoase texte ale mele. Toți cei din Occident care vor să înțeleagă Orientul ar trebui să-l citească.
De ce personajul din Sirenele Bagdadului nu are nici un nume?
Petru că nu am vrut să dau violenței vreun nume arab. Pentru mine, violența este peste tot, împărtășită de toți.
La începutul romanului, personajul dumneavoastră spune cuvinte extrem de dure, chiar șocante, despre Beirut. De ce? Este ceea ce credeți și dumneavoastră?
Bineînțeles că nu. De ce vorbesc despre Beirut în carte? Pentru că este orașul cel mai cântat în lumea arabă. Capitala Libanului este un oraș mitic, bântuit de hurii, care-i fac să viseze pe toți arabii. De altfel, în carțile mele, pomenesc adesea de una dintre cele mai celebre ambasadoare ale Libanului: Feyrouz, a cărei voce, de-a dreptul celestă, o face să fie una dintre cele mai mari cântărețe. Altfel spus, Beirutul este cea mai frumoasă vitrină a lumii arabe. Ei bine, personajul meu urăște acest oraș care, după el, a făcut un pact cu diavolul occidental. Și, într-adevăr, el desfigurează ceea ce lumea i-a dat mai frumos. În acel moment, el e atins de un soi de narcisism de martir: a ales să se sacrifice și frumusețile lumii nu-l mai impresionează, căci nimic nu poate să depășească frumusețea sacrificiului său viitor. Pe măsură ce ura și furia cresc în el, se convinge că viața nu merită trăită. Așa că se află într-o stare de sprit care îl obligă să insulte Beirutul.
Cărțile dumneavostră evocă teme de actualitate: masacrele din Algeria, Afghanistanul talibanilor, conflictul israelo-palestinian, Irakul. Vă considerați un scriitor militant?
Sunt pur și simplu un scriitor care are curajul să-și exprime convingerile. Și nu pentru că am acum o oarecare notorietate simt că trebuie să potolesc suferința semenilor mei. Am fost crescut la școala lui Émile Zola! Ca romancier, cred că pot să scriu ceea ce vreau. Am ales literatura pentru a putea să fiu un om liber și pentru a mă bate pentru idealurile mele. Nu fac parte din nici o grupare, sunt doar un arab musulman, un beduin incoruptibil care scrie cărți care deranjează Occidentul.
You may also like
