Efect de cucuvea

De obicei nu dorm mai mult de cinci-șase ore pe noapte, așa că n-am timp nici să visez și eu ca omul, că și trebuie să mă scol. În zilele libere însă, bag somn cât încape! Azi, însă, nimic n-a mai fost la fel! Aseară am adormit legănată de cântecul unei cucuvele care deja a băgat spaima în toate babele din colțul ăsta uitat de lume unde locuiesc! Deh, noi cei tineri, nu prea ne simțim vizați, dar babele dorm iepurește, să nu le ia moartea prin surprindere! Dar să vă povestesc!

Mă trezesc de dimineață pe la ora zece, ori asta e deja o anomalie, căci în zilele de duminică n-ai ce să discuți cu mine decît după doisprezece încolo. Deci, mă trezesc și încep să verific prin casă să văd pe unde îmi sunt neamurile. Și asta, ca să nu repet o gafă monumentală de mai săptămâna trecută când, păcălită de liniștea suspectă, am luat telefonul să văd fiecare pe unde umblă... Am luat telefonul și am început să sun în ordinea importanței: mai întâi, pe mama. Sun, sun, aștept să răspundă, ea e cam tare de urechi și răspunde mai greu... Ah, în sfârșit, a răspuns! Întreb:

- Pe unde ești? La celălalt capăt se lasă o tăcere. Apoi, o aud:

- Unde să fiu? Acasă!

- Acasă, a cui casă? Iarăși, tăcere, se pare că pun întrebări scurte dar grele, de-i ia atât să să dea un amărât de răspuns:

- Cum a cui casă? A mea, n-am plecat nicăieri, sunt în... și aud o ușă deschizându-se și pași grăbiți spre camera mea. Era în cealaltă cameră. Să nu-ți găsești neamurile într-un apartament cu doar două camere, asta numai mie putea să-mi iasă!

Dar să revenim la prezent, că nu ăsta era subiectul! Deci, mă apuc să deschid orice ușă îmi iese în cale, bag capul și fac prezența! Nimeni, se pare că, de data asta, chiar sunt singură! Ajung în bucătărie, iarăși nimeni! Merg la frigider și ...încremenesc, căci mi-aduc brusc aminte de visul horror pe care l-am avut! De ce e horror? Pentru că am visat că murisem. Mă și văd lungită în sicriu, vineție toată... Iar pe lângă mine cea din sicriu, ocupându-se cu tot felul de treburi administrative, foiam tot eu, de data asta vie. Deci, eram două, una moartă și una vie. Iar eu aia vie mă uitam la mine aia moartă și luam decizii: de exemplu, unde ar putea să stea cadavrul până vin pompele funebre? Am găsit: în bucătărie, lângă frigider, că poate e mai răcoare! Acum înțelegeți faza cu frigiderul? Bun! Dar asta nu e tot! Eu, aia vie, o las pe cea vineție lângă frigider și părăsesc incinta. Nu pentru mult timp, căci o imagine nu-mi dă pace: la urechile și pe degetele ăleia vineții strălucesc câteva din bijuteriile mele de aur. Deh, avea tot dreptul, erau proprietate personală, până la urmă...

Cine mă cunoaște cât de cât, știe că îmi plac bijuteriile: aur, argint, nu contează, nu refuz decât tinichelele. Și eu sunt la curent că îmi plac bijuteriile, dar că îmi plac în halul ăsta, nu mi-am închipuit vreodată! Mă întorc în bucătărie și mă apropii de mine, aia vineție. Ciudat e că nu am nici un fel de părere de rău că am murit, nuu, nu asta contează! Deci, mă apropii! Mi-e cam frică să întind mâna, dar îmi fac curaj. Întind amândouă mâinile alea vii și descopăr câte o pată vineție pe fiecare. Ce mama naibii, îmi zic? Încep să mor și eu? Mă salvează repede memoria, îmi aduc aminte că de când am căzut în fața taxiului, așa ca din distracție și ca vânătaia și cucuiul din genunchi să nu se simtă singuri, am început să iau și toate clanțele înainte! Cu mâna dreaptă le iau pe alea de la serviciu, cu stânga le iau pe alea de acasă! Echitabil, nu? Mai ales că vânătăile rezultate sunt perfect simetrice.

Deci, mă liniștesc, ajunge o singură moarte pe noapte! Așa că trec repede la fapte: aia vineție nu are nici o reacție când, cu mișcări ușoare, îi salt cerceii și inelele, după care dispar repede!

Credeți-mă că nu-mi revin! Cât de jos am ajuns încât unu: să fiu insensibilă și la propria-mi moarte; doi: să iau bijuterii de pe degetele unui cadavru; trei: să mi le fur de una singură ?