sâmbătă, 15 iulie 2017

Kafka? Doar un amator...

Când ieși de la serviciu seara, după orele 21, îți spui că na, cam asta ți-a fost ziua, ce altceva mai poate să se ți se întâmple? Aseară, trec pe pietonalul Ștefan cel Mare: sunt puțin plictisită, n-am nimic programat...sunt plictisită. Terasele sunt pline, e ceva forfotă! La una din terase, o trupă cântă reușind să facă atmosferă și să binedispună nu numai pe cei care beau un vin, ci și pe cei care trec întâmplător pe acolo. Chiar e frumos! Mă mai binedispun și eu dar plec repede căci mă grăbesc să prind un tramvai spre casă.
Ajung în stație, la Teatru, unde două zălude, căci altfel n-am cum să le numesc, se distrează de minune apăsând, iar și iar, pe butonul unei reclame la pampers, cremă de uns fundul bebelușilor sau mai știu eu ce, că n-apuci să mai vezi produsul de nervi! Pe buton scrie: ”Fă gâgâlicea să râdă!”. Am mai scris despre asta, cred că unii sunt deja la curent. Tu, n-ai ce face, apeși pe buton și ăla micu’, din plâns trece imediat în râs. Instantaneu! Fraților, când vedeți că cineva trece, la secundă, din plâns în râs, vă spun că nu mai e cazul nici să-l înfășori în pampers, nici să-l mai ungi cu vreo cremă, îl duci direct la psihiatru!
Cred că mai am încă o urmă de surâs pe chip, căpătat de la terasele de pe pietonal, căci cele două zălude, apăsând de zor pe buton, râd la mine așa, ca între complici! Vor să mă integreze în distracție! Îmi șterg repede zâmbetul și-mi iau fața care zice ”Luați-vă imediat degetele alea păcătoase de pe afurisitul de buton, că n-aveți nici un haz!”.
Zăludele par să priceapă, au un moment de zăpăceală, nu știu cum să reacționeze! Un momențel, nu mai mult, căci uneia dintre ele îi vine ideea salvatoare: cască teatral (doar suntem la doi pași de Teatrul Național, se pare că actoria plutește în aer), își duce mâna la gură să-și acopere căscatul, apoi mâna îi alunecă ușor, ușor pe spate unde își scarpină o mâncărime înventată, fix la distanța necesară ca al ei cot să nimerească drept în buton! Gâgâlicea cea isterică se pornește iar pe râs! Măi fată, ești tu zăludă, dar proastă nu ești!
E clar, trebuie luptat cu alte mijloace: mă pomenesc că studiez terenul, dacă sunt camere video, încotro sunt îndreptate, dacă sunt funcționale... ce șanse am să nu fiu prinsă! Apoi trec repede în spatele refugiului de tramvai unde reperez un mic panou electric, cu două fire aflate la vedere, făcându-mi cu ochiul. Mă uit la fire și-mi dau seama brusc... și-mi dau seama, zic, ce de lucrușoare inutile cărăm noi damele, zilnic, prin genți: portofel, parfum, chei, ruj, telefon, ochelari de soare, ochelari de vedere (dacă e cazul, la mine e cazul, mai mult, îmi explic acum de ce n-am zărit nici o cameră de luat vederi deși e sigur că ele există!) și lista e lungă, lungă, de abia reușesc să închid geanta când plec de acasă! Useless! Cu adevărat folositoare ar fi fost un patent zdravăn, un cuțit serios, ceva cu care să mă reped la cele două fire și să pun capăt agoniei! Stai: agonia mea sau agonia celui mic pe care l-am diagnosticat deja ca având grave probleme la cap? I am confused!?!
Degeaba mă holbez la cele două fire, că nu vor să se taie singure! Sper din tot sufletul ca un tramvai să vină și să le ia pe cele două zălude, dar nici miracolul ăsta nu se întâmplă! În schimb, vine un tramvai care să mă ia pe mine, așa că mă consider salvată! Mă așez repede, strategic, la fereastră, să fiu sigură că nu-mi scapă nici o vitrină de la magazinele de pe Cuza Vodă. Sunt foarte mulțumită! Atât de mulțumită că nu observ la timp cum în fața mea se așează o tânără cu un bebeluș în brațe. Spun că nu observ la timp, că s-au ocupat deja toate locurile ca să mai apuc să mă mut. Ce-i asta, e seara bebelușilor? Ce cauți pe drumuri, femeie, la ora asta, cu ăla micu’ după tine, să mă enervezi pe mine? Și mai e și nemâncat, căci tânăra mămică își scoate un sân rotofei și-l bagă în gura plodului care începe să sugă cu lăcomie! Nimic mai natural, o să-mi spuneți, ce te ultragiezi așa, soro! Eu nu mă ultragiez, dar am pierdut toate vitrinele de pe Cuza Vodă! N-am apucat să zăresc nici una! Măcar ăla micu’ suge liniștit, nu plânge, tot e ceva!
Mama, sânul și copilul sunt observați de un individ așezat pe bancheta de vizavi. Acesta lasă brusc o brichetă de care părea fascinat și începe să imite perfect scâncetul unui bebeluș. Voi vă imaginați scena? Un copil adevărat, îndreptățit să scâncească, dar care tace mâlc și un om în toată firea care scâncește, obsesiv, ca un copil mic!!! Păi scena asta suprarealistă îl trimite pe Kafka drept în tabăra amatorilor! Toți călătorii privim și nu ne vine să credem ce vedem. E clar, pe lângă seara bebelușilor, e și seara nebunilor!
Tramvaiul trece în goană pe lângă vitrina puternic luminată a unui magazin de ștampile. Vitrina nu i-a scăpat nebunului care lasă repede scâncitul și trece la imitarea unei funcționare care are de ștampilat un teanc de hârtii! Pardon, ce hârtii? Documente importante, doar alea presupun: unu - a fi ștampilate, doi – a fi ștampilate atât de repede, nu? Mâinile nebunului iau din dreapta documente imaginare, filă cu filă, le pun ștampilă și le așează, ordonat, în stânga. În tot timpul ăsta, gura-i scoate sunetele specifice unei ștampile aplicate, cu hotărâre, pe documentele cele importante: Țac-pac! Țac-pac! Țac-pac! Țac-pac! Țac-pac! Într-un ritm sacadant, perfect sincronizat cu propriile gesturi, până termină toate documentele! După ce termină documentele, se pune iar pe scâncit în locul ăluia mic!

Nu, vă spun eu, Kafka a murit la timp, altfel nu mai avea nici o șansă!

miercuri, 12 iulie 2017

Haruki Murakami despre ”1Q84”

Atunci când a apărut, romanul 1Q84 a fost un succes imens. Epuizat din librăriile din Japonia, chiar din ziua în care a fost lansat, în 2009, trilogia depășea, într-o singură lună, bariera a două milioane de exemplare, librarii calculând atunci că enigmaticul 1Q84 se golea de pe rafturi de șase ori mai repede chiar și decât volumele cu Harry Potter. Legătura cu 1984 a lui George Orwell este evidentă, mai ales că în limba japoneză litera Q se pronunță ca cifra 9, deci titlul lui Murakami ascunde, de fapt, anul 1984.
 Iată ce declara Murakami despre cartea lui, într-un interviu:

George Orwell, la care dumneavoastră faceți referire, a scris o satiră sumbră a totalitarismului. Deși romanul dumneavoastră nu este așa sumbru, l-ați descrie ca fiind unul ”orwellian”?

George Orwell a scris 1984 în 1949 - anul în care, întâmplător, m-am născut și eu. La acea vreme, pentru el 1984 reprezenta un viitor încă necunoscut. Cartea aceasta a devenit pe urmă un roman de anticipație. Punând în scenă o lume a viitorului, Orwell a putut face din lumea contemporană, din timpul nostru, o fabulă. În ceea ce mă privește, am zugrăvit în 1Q84 un an 1984 pe care l-aș fi observat din secolul al XXI-lea. Ar fi deci un roman de retrospecție. Reconstruind epoca aceea, care chiar a existat, transform, la rândul meu, prezentul într-o fabulă - sau măcar încerc s-o fac.

De ce ați ales s-o faceți în felul acesta? 

În primul rând că romanul de anticipație, căpătând statut de gen literar cu normă întreagă, a devenit ceva banal. Apoi, este un gen care, inerent, nu mai face referire decât la imagini pesimiste. Încercați să descrieți un viitor apropiat: încă de la început nu veți putea să-l împiedicați să ia forma unei fabule pesimiste. Totuși, pentru că este vorba de zugrăvirea unui trecut apropiat, suntem liberi să lăsăm să se deruleze toate fabulele despre el. Este interesant însă să schimbi natura unor orori care au umbrit trecutul. În acest decalaj între mârșăviile reale și cele care s-ar putea întâmpla ia naștere realitatea romanescă. Ceea ce am vrut să descriu nu a fost viitorul care ar putea să fie ci, mai degrabă, trecutul care ar fi putut să aibă loc. Într-adevăr, atunci când ne aplecăm asupra experiențelor nostre din trecut, ni se întâmplă deseori să ne întrebăm dacă ele au existat cu adevărat. Astfel am moștenit posibilitatea de manevră - sau, mai bine spus, legitimitatea, de a reinventa trecutul.

Îmi spuneți că romanul meu ”nu este atât de sumbru”, dar eu nu sunt de acord. Oroarea trecutului, reală, eu am transformat-o înainte de a-i da o altă natură. Eroii acestei cărți nu au altă opțiune decât să se confrunte cu acest nou tip de oroare pe care eu am stabilit-o. Cum se vor comporta ei, vor reuși ei să o depășească? Acesta este întreg simbolismul cărții.

Pentru ce a trebuit să reinventez anul 1984, din punctul meu actual de vedere, în secolul XXI? Motivul este că noi, cei care ne aflăm în prezent, încă nu ne confruntasem în 1984 cu o multitudine de evenimente de coșmar; nici măcar nu ne-am închipuit că am putea trăi asemenea lucruri. Aceste eveniment sunt pentru mine, pe de o parte, atentatul cu gaz sarin din metroul din Tokyo în 1995 și pe de altă parte, atentatele de la 11 Septembrie. Am vrut să mă aplec asupra trecutului cu sensibilitatea nouă a unui suflet care a traversat aceste dezastre care n-au făcut să ne cutremurăm. Iar astăzi, încă mai putem să adăugăm pe listă și alte tragedii care au avut loc după ce am scris romanul, mă refer la cutremurul de pământ urmat de tsunami-ul din Tôhoku, apoi la catastrofa nucleară care i-a urmat.

În ”1Q84” se pune problema sexului în aspectele sale cele mai crude, la fel și a crimelor și a violurilor asupra copiilor; dar se mai referă și la pasiune, la dragostea pentru cărți, la faptul de a spune povești, la speranța că binele va învinge răul. Credeți că un asemenea triumf ar fi posibil? Nu sunteți mai degrabă pesimist de modul cum evoluează lumea?

Atunci când scriu un roman, cobor întotdeauna în cele mai negre colțuri ale ființei mele, după care observ ceea ce găsesc acolo și descriu. Nu e vorba de a construi o intrigă în capul meu ci mai degrabă de a găsi o poveste care se află deja în mine, de a o culege și de a o pune pe hârtie. Ar fi corect să spun că nu am nici o libertate de alegere cu privire la structura sau la parcursul acestei povești. În adâncul ființei mele se găsesc toate elementele poveștii. Câteodată, este vorba și de elementele specifice care formează omul care sunt în prezent: filmele pe care le-am văzut, muzica pe care am ascultat-o, cărțile pe care le-am citit, oamenii pe care i-am întâlnit, peisajele pe care le-am admirat, aerul pe care l-am respirat, amintirile dureroase ale experiențelor mele din trecut, amintirea lucrurilor plăcute... Toate acestea alunecă în povestirile pe care le scriu. Pe de altă parte, din cauză că au stat atâta vreme în obscuritate, toate acestea, în pofida caracterului lor luminos, capătă o tentă tenebroasă, de coșmar. Se regăsesc aici violența ieșită din comun cum ar fi maltratările și sexul sub o formă deviantă.

Și totuși, lucru ciudat, nu sunt un pesimist. Aș spune mai bine că sunt genul care întreține speranța. Ceea ce vreau să arăt prin povestirile mele este că, pentru a îmbrățișa această speranță, este nevoie să traversezi un lung coșmar. În căutarea luminii trebuie să fii înconjurat de adânci tenebre. Pentru a cunoaște pacea trebuie să treci printr-o violență care îți scapă. Dacă există oameni care apreciază ceea ce scriu, este și poate pentru că își dau seama că în adâncul inimii mele sunt convins că putem găsi un licăr de lumină chiar și în cele mai profunde tenebre.

Cum ați reacționat când s-a întâmplat catastrofa nucleară de la Fukushima?

Părerea mea în această chestiune este extrem de clară: energia nucleară pezintă numeroase aspecte nocive pentru specia umană. Ne produce răni fizice, dar ne lovește și în demnitatea noastră. Să spui că energia nucleară este un lucru bun pentru societate, este ca și cum ai spune că bomba nucleară își îndeplinește de minune rolul de garant al păcii mondiale: asta arată o logică înșelătoare.

Ar trebui ca tot ceea ce ține de nuclear să fie îngropate adânc în pământ și să nu mai fie scoase niciodată scoase la suprafață. După mine, acest accident nuclear a clătinat bine temeliile statului japonez și ne-a pus în fața unei mari cotituri a istoriei. A fost o mare tragedie, dar cred că este de datoria noastră să tragem învățămintele necesare și să alegem cum e mai bine.

Credeți că literatura are puterea de a schimba lumea?

Literatura nu are puterea de a schimba lumea. Nu a avut-o nici până acum și este puțin probabil să o capete în viitor. Cu toate astea, literatura este în stare să descrie, în mod clar și cu simțul corectitudinii, cum trebuie să fie această forță capabilă să schimbe lumea. Și apoi, prin această muncă de descriere, are o influență incomensurabilă. În acest sens, da, cred că  literatura este o adevărată putere.

Ce v-a determinat să scrieți un roman în trei volume, aproape ca și un serial TV care are ”Sezonul 1”, ”Sezonul 2”, etc.?

La început, trebuie să știți că am scris volumul întâi și pe cel de-al doilea având în minte ciclurile unu și doi din ”Clavecinul bine temperat” de Bach. Am construit fiecare dintre cele douăsprezece capitole în cheie minoră și majoră. Pe atunci, nu prevăzusem să scriu și un al treilea volum, dar mai târziu am simțit nevoie teribilă să scriu o continuare și m-am conformat. Ideea unui serial televizat nu mi-a trecut în mod special prin minte. Am fost fan al serialului Lost ( și dacă tot a venit vorba de acest serial, casa mea din Honolulu a servit ca loc de filmare în Sezonul 1).

You may also like

Orhan Pamuk despre „Cevdet Bey și fiii săi” și despre Turcia de sub regimul lui Erdogan

Amenințat cu moartea și dat în judecată pentru insultă la adresa Turciei pentru că a recunoscut genocidul armean și masacrul asupra kurzilor, Orhan Pamuk, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 2006, își spune părerea asupra situației de azi a țării sale, un spațiu al contrastelor, divizat între îmbrățișarea modernului și păstrarea cu sfințenie a tradițiilor străvechi. 

Aveați 30 de ani când ați publicat primul dumneavoastră roman, „Cevdet Bey și fiii săi”. Povestea se întinde pe trei generații, din 1905, anul în care elitele Turciei s-au ridicat împotriva sultanului Abdülhamid II, în 1938, anul morții lui Atatürk, apoi în 1970, în zorii loviturii militare de stat. Acestea sunt trei momente cheie ale emergenței Turciei moderne. A structurat istoria Turciei opera dumneavoastră, acest prim roman bazându-se pe o astfel de temelie?

Se bazează doar tematic, nu și stilistic sau ca formă. Într-adevăr, este un roman clasic, aproape anacronic, pe linia lui Balzac, Stendhal, Dostoievski sau Thomas Mann, care spune, într-o manieră liniară, o poveste normală. Conține și câteva elemente de dezvoltare psihologică a personajelor mele, venite toate din rândul burgheziei, dar are, înainte de toate, o înșiruire de episoade, de momente din viața lor, amestecate cu evenimente din istoria Turciei.

Există în roman și o latură autobiografică: provin efectiv din burghezia laică și occidentalizată care a ajuns la putere la începuturile Republicii turce. Această clasă socială i-a fost foarte apropiată lui Atatürk și parte integrantă din proiectul său de modernizare și laicizare a societății. Dar ea avea și momente de fragilitate etnică, în atitudinea sa vizavi de clasele defavorizate, comportându-se ca o aristocrație față de restul țării, în special față de țărani, preferând să dea mai multă atenție armatei. Și în ciuda tuturor acestor privilegii, se plângea tot timpul! Îi reproșa populației lipsa ei de sofisticare și rezistența față de occidentalizare.

Descriu acest mediu recunoscând în el și ceva din comportamentul meu din tinerețe: cumpărături făcute în cartierele occidentalizate, mersul la cinema, fără post în timpul ramadanului, consumul de alcool... Oamnenii aceștia frecventau barurile, își puneau în saloane mobilă în stil franțuzesc, păstrând și covoarele sau alte tradiții turcești. În acest mediu am creuscut eu.

Un alt mare subiect, tipic turcesc, al acestei cărți dar și a celor ulterioare ale dumneavostră, este dialogul, sau ruptura dintre Orient și Occident. Cum se împacă Turcia cu acestă dublă cultură?

Raportul acesta ambivalent față de modernitate și față de Occident se mai poate întâlni și în Rusia și în Japonia. Dar pentru Turcia, din motive geografice, a fost o miză evidentă, definind cumva identitatea ei. Istoria Turciei de azi se bazează pe această dorință de a fi modernă, laică, europeană, mondializată dar și pe frustrarea de a nu fi ajuns niciodată la așa ceva.

Nu vreau însă să se creadă că țara mea se împarte între oamenii buni, care vor să fie asemeni celor din occident și oamenii răi, care s-ar opune progresului, atașați fiind religiei și tradiției. E vorba mai întâi de o prăpastie între bogați și săraci, între burghezi și cei din zona rurală. Și mai profund, clivajul acesta se regăsește în forul interior al oamenilor. Nu e vorba de contradicții ale Turciei, ci ale fiecărui turc în parte. Treaba mea de scriitor este de a evita maniheismul și de a scoate la lumină complexitatea sentimentelor și problemelor individului.

În ciuda protestelor masive și brutal înăbușite din urmă cu câțiva ani, a scandalurilor, a dezvăluirilor de corupție, ale reglărilor de conturi cu frățiile musulmane, partidul lui Erdogan a câștigat ultimele alegeri. Cum vă explicați rămânerea lui la putere?

Evenimentele petrecute i-au știrbit din imaginea publică în rândul populației. S-a dovedit incapabil să guverneze corect dacă este supus unei presiuni. Cedează imediat în fața panicii, devenind autoritar și răzbunător, chiar dacă are sau nu dreptate. Și în loc să unească țara în jurul lui, el crează rupturi de genul ei contra noastră

Dar dacă facem o analiză mai atentă a situației, vedem aici un calcul politic: împărțind țara în două tabere, el face jocul unei drepte retrograde și populiste, care îi critică greșelile dar nu vrea să se alăture ideii de laicitate și modernism. Astfel, el manipulează această dreaptă pentru a o atrage de partea lui. Iar, în ciuda represiunilor sale împotriva presei, rămâne popular datorită dezvoltării economice fără tăgadă a țării.

Iată de ce o parte deloc de neglijat ale populației turce (să spunem 20%) se resemnează să-l voteze, chiar dacă cu strângere de inimă, pentru a evita instabilitatea politică și reîntoarcerea la problemele economice. La care se adugă și un 20% format din bigoți și conservatori.

Pe lângă asta, a reușit să încheie un soi de armistițiu cu kurzii, ceea ce a făcut să nu mai fie vreun atentat o vreme. Dar mulți dintre turci sunt consternați de corupția endemică, de lipsa de empatie de care guvernul dă dovadă față de cei defavorizați și de retorica aceasta care divide țara.

Lipsa lui de compasiune i-a ridicat pe mineri contra lui, după drama de la Soma?

Minerii au toate motivele să fie nervoși. Dar problema este mult mai profundă: în Turcia se acordă mai puțină importanță față de viața omului decât față de creșterea economică și de îmbogățirea unora. Ori, aceste mine aparțin unor companii private apropiate puterii. Mortalitatea este mult mai mică în minele de stat, dar se urmărește privatizarea lor. Obsesia pentru creștere economică duce la prăbușirea celor defavorizați.

Și totuși, Erdogan numără partizani și din rândul celor săraci.

De asta vorbesc de contradicții. Problema stângii din Turcia este că nu știe cum să se adreseze săracilor, că nu ține cont de cultura sau de religia lor. Pune prea mult accent pe laicitate, care e mai mult o valoare a claselor privilegiate.

Erdogan contează pe creșterea economică pentru a întreține speranțele săracilor și tot creșterea aceasta o dă ca motiv și pentru abuzurile lui de putere. Turcia de azi este străbătută de mari tensiuni, de o furie mocnită și de rupturi interne. Erdogan divide pentru a conduce, așa reușește să-și impună autoritatea și regimul corupt.

În 2005 ați fost inculpat pentru insultă împotriva națiunii pentru că ați recunoscut genocidul armean și masacrul asupra kurzilor. Urmărirea penală a fost abandonată, dar ați primit apoi amenințări cu moartea, iar presa de dreapta a continuat să ducă o campanie de denigrare a dumneavostră. Vă simțiți amenințat în continuare?

O să vă dau un răspuns mai curând statistic: nu mai am decât o gardă de corp în loc de trei... Deci, situația mea s-a mai ameliorat. Și sunt foarte bun prieten cu garda mea de corp. Zic însă că nici măcar să nu comparăm soarta mea cu ceea ce a îndurat Salman Rushdie.
Traducere și adaptare a unui interviu dat de Orhan Pamuk în presa franceză cu ocazia apariției romanului „Cevdet Bey și fiii săi”, carte apărută în Romania în 2013, la editura Polirom

luni, 10 iulie 2017

Searching for Sugar Man 2012 - O poveste reală atât de frumoasă, încât crezi că nu poate fi decât cea mai reușită ficțiune!

De mult vreau să scriu despre filmul ăsta, poate cea mai frumoasă poveste de viață pe care am auzit-o vreodată, o poveste care nu conține fapte eroice și nemaivăzute ori tragedii care să îți stoarcă lacrimi. Și totuși, e o poveste de-a dreptul fantastică. Atunci când am văzut prima oară filmul, mi-am zis că mai frumos de atât nu se poate. De fapt, este un documentar despre un artist ratat, învăluit în mister, povestea vieții și morții lui Rodriguez.
N-ați auzit niciodată de Rodriguez? Nu-i nimic, mai nimeni n-a auzit! Pe la începutul anilor ’70, un tânăr cu nume hispanic scria muzică, pe care o cânta prin cele mai înghesuite baruri din Detroit. Era discret, poate timid, i se întâmpla să cânte mai mult cu spatele la public, care oricum nu-l prea distingea din norii de fum de țigară. Nu prea se știau multe despre el, unde locuiește, cu ce se ocupă pentru a trăi, cine este de fapt! Apărea de nicăieri ca apoi să dispară înspre același nicăieri, pe la colțul unei străzi din Detroit, oraș aflat în decădere, cu oameni debusolați și zone părăsite.
Rodriguez scria muzică despre toate acestea și o făcea foarte bine. Cei câțiva oameni care l-au remarcat susțineau că, la vremea aceea, doar Bob Dylan să mai fi scris la fel de bine ca el. A scos două albume, primul ”Cold Fact”, apărut în 1970 și ”Coming from Reality” în 1972. Nici unul din cele două albume, deși remarcabile calitativ, n-a avut succes. De ce? Nimeni nu a fost în stare să dea o explicație. În cele, din urmă, casa de discuri a celui de-al doilea album, a hotărât să-l retragă de la vânzare, căci nu mai merita osteneala să ocupe loc pe rafturile magazinelor de muzică.
Nimeni în America nu auzise de Rodriguez, nimeni nu știa ce a devenit. Cu toate acestea, cântecele lui erau adulate la alt capăt de lume, tocmai în Africa de Sud. Cum a ajuns o copie a albumului ”Cold Fact” în Africa de Sud, este iarăși un fapt destul de învăluit de mister. Cert este că albumul lui, copiat iar și iar și transmis mai departe, apoi editat de casele de discuri locale, era un must have în fiecare casă din Africa de Sud, la loc de cinste alături de albumele celor de la Beatles sau Rolling Stones.
La acea vreme, Africa de Sud era un stat militarizat, Apartheid-ul era la apogeul lui, totul era cenzurat, toți erau spionați, nu exista nici măcar televiziune, totul era strict controlat. Ei bine, sub tot acest regim autoritar, versurile anti-sistem ale lui Rodriguez erau pentru sud-africanii de rând un substitut al libertății interzise, o confirmare a existenței unei realități pe care nu o cunoșteau dar pe care ar fi putut cumva s-o câștige, erau un îndemn la a gândi liber, erau inspirația unei generații întregi. Generație care, în cele din urmă, a ieșit în apărarea valorilor și libertăților ei și a reușit!
Timp de peste 25 de ani, tot ce au avut oamenii din Africa de Sud despre Rodriguez a fost o fotografie de pe un album și povestea sfârșitului lui, în timpul unui concert, în care totul a mers prost, când și-a zburat creierii în fața publicului nemilos care-și bătea joc de el, punând astfel capăt la tot și la toate.
După toată această perioadă, un jurnalist muzical, aflat în căutarea unui subiect pentru un articol, hotărăște să afle amănunte de spre moartea lui Rodriguez, idolul și inspirația unei întregi generații...

De aici încolo nu mai spun nimic, vă las să descoperiți singuri! O să spun doar că documentarul, premiat cu Oscar, BAFTA și multe alte premii, vă familiarizează deja cu muzica lui și că n-o să fiți dezamăgiți! O poveste reală atât de frumoasă, încât crezi că nu poate fi decât cea mai reușită ficțiune!
Rodriguez în anii '70


Cause

Cause I lost my job two weeks before Christmas
And I talked to Jesus at the sewer
And the Pope said it was none of his God-damned business
While the rain drank champagne

My Estonian Archangel came and got me wasted
Cause the sweetest kiss I ever got is the one I've never tasted
Oh but they'll take their bonus pay to Molly McDonald,
Neon ladies, beauty is that which obeys, is bought or borrowed

Cause my heart's become a crooked hotel full of rumours
But it's I who pays the rent for these fingered-face out-of-tuners
And I make 16 solid half hour friendships every evening

Cause your queen of hearts who is half a stone
And likes to laugh alone is always threatening you with leaving
Oh but they play those token games on Willy Thompson
And give a medal to replace the son of Mrs. Annie Johnson

Cause they told me everybody's got to pay their dues
And I explained that I had overpaid them
So overdued I went to the company store
And the clerk there said that they had just been invaded
So I set sail in a teardrop and escaped beneath the doorsill

Cause the smell of her perfume echoes in my head still
Cause I see my people trying to drown the sun
In weekends of whiskey sours
Cause how many times can you wake up in this comic book and plant flowers?


You may also like
Total Eclipse (1995) - povestea iubirii turbulente dintre Arthur Rimbaud și Paul Verlaine

duminică, 25 iunie 2017

A halt of Bohemians

 John Bagnold Burgess - Feliciana, a Spanish Beauty (also known as Feliciana, Spanish Gypsy), 1876
 Eugène Siberdt - A halt of Bohemians
 Adam Bălţatu - Nomazi
 Albert Edelfelt - Dancing Gitana 1881, oil on canvas
Alexandru Moser Padina - Popas 
 Alois Hans Schram - Gypsy Girl with a Tambourine
Angelo Asti - Portrait Of A Gypsy 
 Anna Rose Bain - Dancing Gypsy
 Anton Kozakiewicz - Gypsy family
Antoni Kozakiewicz - Mały Wirtuoz 
 Antonio Torres Fuster - La gitana granadina
 Apostol Mănciulescu - Ţigăncuşă 1926
Apostol Mănciulescu - Țigăncuşă cu basma galbenă 
Apostol Mănciulescu - Țigăncușă cu basmaua roşie 
 Augustus John OM RA - Gitana
 Augustus John OM RA - La Gitana
 Sava Hentia - Tiganca
Camille Corot - Gypsy girl with mandolin, ca 1870 
Edouard Debat-Ponsan - La Gitane a la toilette, 1896 
Elena Jiquidi - Portret de ţigăncuşă, 1908 
Emile Wauters - Gitane Prisonnière , 1898, Oil on canvas, Musée d'Orsay, Paris 
Emilio Sánchez Cayuela - Gitana 
Eugene de Blaas - The gipsy girl 
George Elgar Hicks - A Gypsy Girl, 1880 
Gerald Festus Kelly - Joaquina (The Gipsy Widow) 
Gladys Nelson Smith - Seated Gypsy with Glass in Hand 
 Isidre Nonell - Gitana, o Consuelo 1903, oil on canvas, Private collection, Barcelona
Isidre Nonell - Gitana asseguda 1905, oil on canvas, Private collection, Barcelona 
 Jan Portielje - The gipsy girl
 Jan Portielje - A gipsy girl
Jan van der Venne - Gypsy family 
 Jean-Francois Raffaelli - A Gypsy
 Joaquín Sorolla y Bastida - A Gypsy
 Joaquín Sorolla - Joaquina la gitana, 1914, Museo Sorolla, Madrid
 John Bagnold Burgess - A Gypsy Girl of Seville 1887
John Singer Sargent - Gitana, 1876 
 Konstantin Makovsky - Gypsy
Ludovic Bassarab - Laie de țigani 
 Ludovic Bassarab - Portret de ţigăncuşă
 Mariano Fortuny y Marsal - A Gypsy Girl, 1870
Nikolai Yaroshenko - Gypsy Woman, 1886 
Pierre Auguste Bellet - Baticul galben 
Pierre Auguste Bellet - Portret de țigancă 
 Pierre Auguste Bellet - Tinerețe
Raimundo Madrazo - Gitana 
Ramon Casas - Gypsy with red shawl 
Robert Henri - Gypsy Mother 1906 
Robert Henri - Wild Gypsy 1912, oil on canvas, Frye Art Museum 
Rudolf Schweitzer - Cumpăna - Ţigăncuşă 
Sava Henţia - Portret de ţigăncuşă 1881



You May Also Like