duminică, 24 iulie 2016

Hisham Matar despre Libia lui Gaddafi și despre primele lui două romane

Editura Minerva 2008
Titlu original: ”In the Country of Men”
Hisham Matar a simțit din plin dezordinea lumii: născut în 1970, și-a petrecut copilăria la Tripoli, ca fiu al unui fervent oponent al dictaturii lui Muammar al-Gaddafi. În martie 1990, pe când Hisham și părinții lui se exilaseră la Cairo, tatăl a fost arestat de către serviciile secrete egiptene și închis în celebra închisoare din Abou Salim. Pe atunci, Hisham Matar avea 20 de ani iar această dispariție avea să devină obsesia vieții lui. Abia în 2010 el și mama sa au primit dovada că tatăl ar mai fi fost în viață cândva, prin anul 2002. Din această dată, nimic nu mai este clar.

Primul lui roman, În țara bărbaților (2007), ajuns în etapa finală pentru Booker Prize, a fost proslăvit de către critica literară. Este un roman despre drama unei familii din Libia anului 1979, o Libie aflată sub teroarea dictaturii lui Gaddafi și guvernată de propriile ei cutume, dramă  povestită prin ochii unui copil de nouă ani. Atmosfera nu poate fi decât una familiară cititorilor români: telefoane ascultate, supravegheri pe stradă, oameni care încearcă să schimbe ceva, turnători din obligație și trădători de bună voie, singura soluție fiind aceea de a fugi din țară. Dincolo de toate astea însă, dincolo de tema obsesivă a lipsei tatălui, eu l-am perceput ca pe un roman despre dragostea de mamă, o dragoste nețărmurită de mamă! Romanul a fost tradus în peste douăzeci de țări și a colecționat numeroase premii, între care Commonwealth First Book Award, Royal Society of Literature Ondaatje Prize,  Premio Vallombroza Gregor von Rezzori și Premio Internazionale Flaiano.

Cel de-al doilea roman al său, Anatomy of a disappearance (o să-l pomenesc cu titlul original, în engleză, întrucât nu a fost tradus încă și pentru piața din România), este construit nu în jurul uneia, ci a mai multor astfel de dispariții, pe care Nuri, personajul principal, le jelește: iubirea unei mame, moartă în condiții suspecte, calmul unei copilării pierdut într-o adolescență contrariată de o pasiune zbuciumată, dulceața propriei tale țări lăsată în urmă pentru a lua calea exilului și mai ales, dispariția neașteptată a unui tată adulat și necunoscut.

Iată ce spunea Hisham Matar într-un interviu, cu ocazia apariției celui de-al doilea roman, despre Libia lui Gaddafi și felui cum dictatura i-a influențat viața și opera:

Având în vedere ceea ce ați trăit, cum de v-ați apucat să scrieți povestea tânărului Nuri, al cărui tată, un dizident politic egiptean, dispare subit, răpit dintr-un hotel din Geneva?
Ceea ce m-a interesat cel mai mult a fost să mă las acaparat de un subiect pe care îl cunosc și de al explora, creând un univers nou, precum și noi personaje. Cred că asta se ascunde în spatele romanelor oricărui scriitor. În orice caz, este ceea ce spun cel mai des pentru a da o explicație acestei obsesii. Pentru Anatomy of a disappearance, totul a pornit de la câteva mici amănunte. Ideea de a-l crea pe Nuri mi-a venit pe când mă aflam, în afara sezonului, într-un hotel din Egipt. Tocmai terminasem În țara bărbaților. Eram singur și voiam să mă odihnesc. Doi bărbați reparau piscina: unul avea în jur de 80 de ani, celălalt nu mai mult de 20. Se foiau unul pe lângă celălalt, de colo-colo. Bătrânul era întreprinzător și dinamic, cel tânăr timid și retras. Am văzut asta ca pe un fel de răsturnare a valorilor. Tatăl  un revoluționar, iar fiul un conservator. Nu știam dacă sunt tată și fiu, dar mi-am zis că pot fi același personaj la vârste diferite. Aș spune că asta a fost prima inspirație, mi-am luat și câteva notițe. Apoi, mi-a luat un an de zile până să scriu prima frază: ”Sunt zile când lipsa tatii mă apasă ca un copil așezat pe pieptul meu”. Am știut imediat că asta era cheia întregii cărți.

La începutul romanului, naratorul, Nuri, spune că nu încetează să își caute tatăl dispărut: ”Fiecare lucru, fiecare ființă, existența însăși înseamnă acum posibilitatea unor asemănări, a unor evocări. Poate că asta este de fapt, ceea ce înțelegem prin acest cuvânt scurt și devenit azi aproape arhaic: elegie”, spune el. Este romanul dumneavostră o elegie?
În literatura modernă nu se mai scriu aproape deloc elegii. Ori, trebuie să mărturisesc că pe mine mă interesează nespus această formă literară. Mă întreb adesea cum se scrie o elegie modernă. Ea nu trebuie să fie neapărat sentimentalistă. Am citit și mi-a plăcut mult In memoriam A.H.H., de Lord Alfred Tennyson, celebrul poet din epoca victoriană. I-au trebuit șaptesprezece ani să scrie acest poem magnific despre moartea unui prieten. Așa că da, Anatomy of a disappearance poate fi citit ca o încercare de elegie modernă.

Participați la dezbateri publice, scrieți cronici în ziare (mai exact pentru The Guardian și The New York Times). Cum se leagă această preocupare cu cea de romancier?
Relația dintre cetățeanul și scriitorul care sunt este una complicată. Ca scriitor, mă simt complet liber, n-am nici o oligație. Ca cetățean însă, mă simt câteodată constrâns să intervin pe anumite subiecte. Am început prin a aminti ceea ce credeam eu despre situația din Libia, în The Guardian, primul cotidian care mi-a cerut părerea. Tatăl meu era un dizident, așa că era normal să mi se pună întrebări despre asta. Trebuie să spun însă că, în cazul acela, am impresia că am acționat nechibzuit. Pentru că era ceva ce putea fi periculos. Era un timp în care a-l considera pe Gaddafi un dictator era ceva riscant!

Personal, cum ați resimțit căderea lui Gaddafi, mai precis anunțul capturării lui, a cărei înregistrare video a făcut înconjurul lumii, apoi moartea acestuia?
Sfărșitul regimului Gaddafi a însemnat o mare bucurie pentru mine. Pe care am resimțit-o din plin. E ceva ce nu mi-am închipuit niciodată că se va putea întâmpla. Dictatura Gaddafi mi-a afectat mult viața. Sub regimul lui, nu am încetat niciodată să mă îngrijorez pentru viața alor mei. Am fost de-a dreptul șocat de felul în care a fost tratat. A fost un moment de nebunie. Când s-a anunțat moartea lui, eram la New York, făceam duș, radioul era deschis. Am auzit știrea, am ieșit de sub duș și m-am uitat la știrile care se difuzau iar și iar. Apoi m-am întors sub dușul meu. De data asta, aveam un sentiment de încredere și speranță în lume. Dictatura lui Gaddafi era un sistem lipsit de logică. El omora la întâmplare, fără vreo explicație, era o lume nebună. Toți ne doream ca să se sfârșească și s-a sfârșit, într-un moment de nebunie.

Sfârșitul regimului lui Kadhafi a avut vreo însemnătate în ceea ce-l privește pe tatăl dumneavoastră?
Da. Acum putem pune întrebări pe care înainte nu le-am fi putut pune și avem mult mai multe informații despre ceea ce s-a întâmplat.

Vă deranjează întrebările despre tatăl dumneavoastră?
Da, pentru că e ceva foarte personal. Mult timp, am vorbit public despre tata și despre lucruri foarte intime pentru că știam că asta ne-ar putea ajuta să-l găsim. Dar nu-mi place să vorbesc despre asta. 

Anatomy of a disappearance a apărut în august 2011, în timpul când Libia traversa o perioadă de mare frământare internă. Eliberarea țării, după opt luni de război civil, la 23 octombrie 2011. Retrospectiv, v-a schimbat asta percepția asupra cărții?
Întâlnirea dintre roman și cititori a devenit mai complicată. Tot timpul am trăit cu impresia că publicul îmi citește cărțile fără să cunoască ceva despre mine. Ori, asta e imposibil. Toți scriitorii se confruntă cu așa ceva. Și e normal pentru un scriitor să fie provocat de ceea ce se întâmplă în lume.

Primăvara arabă a țintit lumina reflectoarelor asupra cărților dumneavoastră. În New York Review of Books, un jurnalist vă atribuia un rol de ”ambasador literar între două lumi care, mult timp, au fost captive într-o relație reciprocă de suspicieune și ignoranță”. Ce credeți despre asta?
Eu nu mă văd astfel. Era un compliment din partea jurnalistului. Nu sunt un ambasador. Cea mai mare problemă a poziției postcoloniale este că trebuie să te justifici mereu. Se așteaptă să și faci ceea ce scrii. Nu vreau să fiu sclavul unei astfel de situații. Sunt arab, libian, dar și mai mult decât atât. Scriitorii occidentali scriu despre ce vor ei. Și eu vreau să fac asta. De altfel, unii cred că nu mi-am propus să scriu astfel de romane. Deseori mi se spune: trebuie să scrii o saga de 600 de pagini despre istoria Libiei, despre societatea și cultura libiană. Iată de ce, pentru mine, e aproape un gest extrem să scriu povești cu unul sau maximum două personaje.

Cum ați ajuns să scrieți ficțiune?
Poezia a fost cea care m-a adus către ficțiune. Consider că toate romanele pun aceeași întrebare: cum să trăiești? Iar preocupare cea mai mare de a pune și de a răspunde la întrebarea aceasta o are poezia. Când eram tânăr, nu citeam decât poezie. Biblioteca părinților mei era plină de operele poeților arabi, francezi, italieni și greci. Îmi plac mult și poeții arabi clasici cum ar fi al-Mutanabbi și Ibn Arabî, dar și poeți mai recenți ca Badr Shakir al-Sayyab sau Adonis. Când eram mic, ai mei citeau poeme în fiecare seară împreună cu prietenii lor. Eram prea mic ca să le înțeleg dar găseam totul foarte incitant. În poezie, ca și în romane, îmi plac tăcerile. Sunt cărți care îți stimulează imaginația, sunt cărți care ți-o inhibă. Se vorbește mult despre vocile cărților. Eu sunt mult mai sensibil la tăcerile lor. Din Frații Karamazov, îmi amintesc mai degrabă de tăcerile romanului.

În romanele dumneavostră, personajele povestitoare sunt copii singuri la părinți: Suleiman în În țara bărbaților și Nuri în  Anatomy of a disappearance.
În ambele cazuri este vorba de personaje izolate de evenimente și de copii care evoluează într-o lume a adulților. Eu am șansa de a avea un frate mai mare care mereu m-a protejat. Am însă sentimentul că cei care sunt singuri la părinți sunt mult mai confruntați cu propria lor lume. Nuri este singur cu problemele lui. Nu le spune nimănui, doar cititorului. Într-un anume fel, e ca și cum cititorul este singurul lui confident.

În Anatomy of a disappearance se observă un joc al numelor proprii: Nuri, Mona, Munir, strada Monnier.
Nuri înseamnă ”lumina mea”, Mona este speranța, dorința, Munir face trimitere tot la lumină. De ce? Eu știu de ce, dar ar fi prostesc s-o spun. În schimb, pot să vă spun că de la început am avut în minte numele de Nuri el-Alfi. Alfi vine de la Alif, prima literă din alfabet, ceea ce ține de ceva unic. E și o trimitere la Aleph al lui Borges.

Vă scrieți romanele în engleză. Ce înseamnă asta pentru dumneavoastră? V-ar plăcea cândva să scrieți în arabă?
Doar îmi place să scriu și atât. Găsesc că a scrie cu cât mai multă claritate este un exercițiu interesant pentru un scriitor. Când te exprimi într-o altă limbă decât limba ta maternă, asta este și mai greu de atins. Samuel Beckett a început prin a scrie în franceză pentru că vedea asta ca fiind ceva urgent. Avea nevoie de acest soi de abstracțiune, de a scrie într-o altă limbă decât a lui. Stăpânesc perfect engleza: mi-am făcut studiile, am muncit și am trăit la Londra. Doar că engleza mă pune oarecum într-un soi de decalaj, ceea ce-mi permite să abordez lucrurile mai simplu. Cuvintele și expresille limbii mele materne conțin prescurtări. Cumva, engleza nu mă lasă să folosesc clișee. În ceea ce privește scrisul în arabă, nu știu ce să spun. Nu îmi spun ”Într-o zi, voi scrie o carte în arabă”. Fac totul instinctiv. Îmi place să las inspirația să mă cuprindă și să mă pârguiască, puțin câte puțin. Și de altfel, urăsc ideea să fiu un scriitor profesionist.

sâmbătă, 23 iulie 2016

Zeruya Shalev - deși a fost rănită într-un atentat sinucigaș, scriitoarea nu ar pleca niciodată din țara ei, Israel

Atentatul s-a petrecut în 2004, la Ierusalim,  orașul în care locuiește, pe când se pregătea să scrie romanul Thera. I-au trebuit nu mai puțin de șase luni, timp în care a avut perioade de imobilizare la pat, pentru a se simți în stare să se reapuce de scris. Întâlnirea cu moartea i-a schimbat anumite percepții despre viață, una dintre ele fiind aceea de a se gândi, pentru prima oară, să adopte un copil. De altfel, romanul său , Fărâme de viață, apărut în 2011, are destule elemente autobiografice, toată povestea adopției de către personajul Dina, fiica Hemdei, este inspirată din propria experiență. Cât a stat la pat, după atentat, Zeruya Shalev și-a dat seama că viața ei nu ar avea cum să mai fie la fel ca înainte. S-a gândit mult cum să facă o schimbare majoră în viața ei și a dorit să dea viață, acest lucru concretizându-se câțiva ani mai târziu prin adopția unui băiețel căruia încearcă să-i ofere o viață cât mai bună. Adopția aceasta a considerat-o ca pe ceva legat pentru totdeauna de morții pe care i-a văzut căzuți în jurul ei în acea fatidică zi din 2004. Scriitoarea mai are o fată care trăiește la Tel Aviv. 

În romanele sale există destul de multă suferință, aceasta provenind de la propria viață, de la experiențele oamenilor de lângă ea,  dar și de atmosfera apăsătoare pe care o simte în jurul său. O suferință destul de veche, Zeruya Shalev amintindu-și că încă de la șase ani scria poeme triste, mama ei plângând întotdeauna după ce le citea, neînțelegând de ce copilul ei are o asemenea tristețe adânc înrădăcinată în el. Mai târziu, Zeruya Shalev și-a dat seama că anxietatea ei venea din conștientizarea fragilității vieții, din posibilitatea de a pierde totul într-o singură secundă. Și astăzi are același sentiment, că tot ceea ce cuprinde viața poate dispărea până mâine, cauza fiind ceea ce a trăit în copilărie înainte și după războiul din 1967 în care a fost implicat Israelul. La acea dată, ea și familia ei locuiau aproape de frontiera cu Iordania. În fiecare noapte se auzeau tiruri nesfârșite de arme, iar toți ai casei trebuiau să se scoale repede și să fugă în adăpost. La un moment dat, au fost nevoiți să stea în adăpost timp de șaze zile fără să iasă și fără să știe ce se întâmplă afară. Nu e de mirare că scriitoarea a crescut cu oroarea și fatalitatea războiului planându-i deasupra capului. Mama ei mai fusese căsătorită o dată, soțul murindu-i în războiul din 1948. 

Zeruya Shalev simte uneori că s-a născut în locul nepotrivit și la timpul nepotrivit, că este prea diferită de Israel, o țară unde politicul este prea prezent. Chirar și lumina soarelui din țara aceasta este prea puternică pentru ea. Jinduiește deseori ca în locurile în care călătorește să găsească pe cer măcar câțiva nori. Cu toate că este destul de critică la adresa politicii pe care o duce Israelul, Zeruya Shalev nu ar pleca niciodată să locuiască în altă parte și asta pentru că este convinsă că evreii trebuie să aibă un stat al lor și că este de datoria acestora să rămână și să trăiască în acest stat.

joi, 21 iulie 2016

The Rain in Dusan Djukaric's Watercolors

Dusan Djukaric - The rain bathed streets, Watercolor 36x54 cm
  Dusan Djukaric - Big Ben
Dusan Djukaric - Umbrellas Charles bridge Prague, Watercolor 54x74 cm 
 Dusan Djukaric
 Dusan Djukaric
Dusan Djukaric 
 Dusan Djukaric
 Dusan Djukaric
 Dusan Djukaric
 Dusan Djukaric
Dusan Djukaric 
 Dusan Djukaric
 Dusan Djukaric
 Dusan Djukaric
 Dusan Djukaric
 Dusan Djukaric - Belgrade 38x56 cm
 Dusan Djukaric -  On square, at 2 p.m , watercolor, 74x54
Dusan Djukaric -  Rain washed street, Watercolor 38x56 cm 
 Dusan Djukaric -  Rainy day in Belgrade
Dusan Djukaric -  Rainy day in Belgrade 
 Dusan Djukaric -  Rainy day in Belgrade
 Dusan Djukaric -  Rainy day
 Dusan Djukaric -  Spring Rain
 Dusan Djukaric -  Watercolour, Rain
 Dusan Djukaric - After rain in Venice, Watercolor 54x74 cm
 Dusan Djukaric - After rainy day in Venice, Watercolor 54x74 cm
 Dusan Djukaric - Belgrade 38x56 cm
 Dusan Djukaric - Lamps on the Square, watercolor, 36x55 cm
 Dusan Djukaric - Old Maestro, Watercolour 41x31cm
 Dusan Djukaric - Paris
 Dusan Djukaric - Prague Rainy Day
 Dusan Djukaric - Prague, Watercolour 30x40cm
 Dusan Djukaric - Rainy afternoon at the square, watercolor, 56x76 cm
 Dusan Djukaric - Rainy day in Square, Watercolour 74x54cm
Dusan Djukaric - Rainy Day, Watercolor 44x30-cm 
 Dusan Djukaric - Red Tram, Watercolor 35x55 cm
 Dusan Djukaric - Sguare Belgrade 38x56 cm
 Dusan Djukaric - St Paul's Cathedral, Watercolour 75x55cm
Dusan Djukaric - Rainy day in St. Mark's Square Venice, watercolor, 38x56 cm 
 Dusan Djukaric
Dusan Djukaric - Morning in Venice - Rainy day, Watercolor, 54x74 cm

luni, 18 iulie 2016

Pentru un sac de oase, de Lluís-Anton Baulenas 2005

Roman distins cu premiul Ramon Llul 2005 
”Asta e povestea lumii: un cer care e mereu la locul lui și oameni, sub el, care vin și pleacă.”

Înainte de a fi monarhia pe care o știm acum, Spania a fost condusă de generalul Franco. Acest general, deși îi ura de moarte pe comuniști, pe care îi vâna neîncetat, a instaurat în țara sa un regim autoritar, marcat de lipsuri și teroare, copiind practic ceea ce făceau comuniștii în Europa de Est: lagăre de muncă pentru opozanții regimului, alimente doar pe cartelă, gropi comune, abuzuri. Regimul lui Franco a început în 1939, după ce Spania a traversat o perioadă de trei ani de război civil și a ținut până la moartea acestuia, în 1975, când Juan Carlos al II-lea a fost numit rege și a început să îndrepte țara pe calea democrației. Cu alte cuvinte, Franco a fost un Ceaușescu al Spaniei, singura diferență fiind aceea că unul își spunea președinte, pe când celuilalt  trebuia să i se adresese cu titlul de generalissim. Mai mult ca sigur că cei doi dictatori, deși contemporani, nu s-au întâlnit niciodată.

Cam despre asta este vorba în Pentru un sac de oase, un roman care te ține cu sufletul la gură și în care găsești, în primul rând, multă sinceritate. Multă sinceritate și realism, omul cu bune și rele, cu gândurile sale contradictorii, drumul sinuos pe care îl parcurge mintea umană când are de luat o decizie grea. 

Dramatic de realistă este și soarta eroului principal care se străduiește să ducă la îndeplinire o promisiune de onoare, demult făcută și... nu reușește. În romanul lui Lluís-Anton Baulenas binele nu învinge răul, pentru că răul este mai puternic și acoliții lui mult mai numeroși. Exact ca în viața reală, nu poți lupta de unul singur împotriva tuturor, nu pleci de pe o poziție egală cu cea a dușmanului. Rămâne însă speranța: că adevărul nu poate fi ascuns la nesfârșit, că ororile trecutului vor ieși la iveală, că dreptatea se va înfăptui până la urmă.

Un roman superb despre conflictul îndividului cu sine însuși dar și cu vremurile în care îi este dat să trăiască, despre amintire, supraviețuire, prietenie și sacrificiu. Romanul se citește repede, dintr-o răsuflare, cititorul român având poate un sentiment de déjà-vu. La sfârșitul lecturii vei ști, cu siguranță, ceva mai mult din istoria cea adevărată, cea de dincolo de manualele seci și vei fi ceva mai înțelept, mai atent la derapajele sociale care te înconjoară și care pot duce, cât ai clipi, la tragedii naționale ce pot dura câte o jumătate de secol. Căci, până la urmă... ”asta e povestea lumii: un cer care e mereu la locul lui și oameni, sub el, care vin și pleacă”.

O glumă cu un evreu

La Viena, după intrarea armatelor lui Hitler, un evreu se interesează la o agenție de voiaj asupra posibilităților de emigrare. Funcționara trece cu degetul de la o țară la alta pe globul din fața ei și spune:
- Emigrarea în Palestina a fost oprită, Statele Unite nu mai primesc emigranți, pentru Anglia e foarte greu de obținut o viză; în China, Paraguay, Uruguay și Brazilia se cer garanții materiale; Polonia nu permite nici măcar propriilor evrei să se întoarcă în țară.
După ce termină acest ocol al pământului, conchide:
- Asta-i tot.
Cu un aer resemnat, evreul arată spre glob și întreabă:
- În afară de ăsta, nu mai aveți altul?
Sursa: ”Calea speranței”, de Simon Wiezenthal

joi, 14 iulie 2016

Nora Kasten's Fresh Roses

 Nora Kasten - Strawberry Shortcake
 Nora Kasten - Roses With Zinneas
 Nora Kasten
 Nora Kasten 
 Nora Kasten
 Nora Kasten
 Nora Kasten - A Grand Bouquet
 Nora Kasten
Nora Kasten - Anniversary Roses 
 Nora Kasten - Bouquet of Yellow Roses
Nora Kasten - Brown Egg 
Nora Kasten - Fresh Roses 
 Nora Kasten - Glass Of Red Roses
 Nora Kasten - Little Blue Vase
 Nora Kasten - Mixed Roses
 Nora Kasten - Pale Roses
 Nora Kasten - Peach Roses
 Nora Kasten - Red Rose
 Nora Kasten - Roses & Gold Band
 Nora Kasten - Roses And Tea Cup
Nora Kasten - Roses Are Red 
 Nora Kasten - Roses For The Table-
 Nora Kasten - Roses In A Dish
 Nora Kasten - Roses In Antique Pitcher
 Nora Kasten - Roses In Brass Pot
 Nora Kasten - Roses In Vienna Vase
Nora Kasten - Roses On Batterberg 
 Nora Kasten - Roses With Brass
 Nora Kasten - Sunday Morning Treat
 Nora Kasten - The Glory of Roses
Nora Kasten - Time & Red Roses 
 Nora Kasten - Tumbling Roses
 Nora Kasten - White Roses
 Nora Kasten - White Roses On Blue
 Nora Kasten - White Roses
Nora Kasten - Wine & Roses 
Nora Kasten