marți, 5 ianuarie 2016

Emile Zola – omul care știa să ridice capul și să spună ”Nu!” (Jurnal de lectură)

după ”Bună ziua, domnule Zola”, de Armand Lanoux
Editura Univers 1982, Colecția Biografii romanțate
Titlu original: ”Bonjour Monsieur Zola”, 1954/1975
”Biografia este un pariu stupid. Ea provine din două genuri antagoniste: istoria și povestirea. Căci dacă istoria se prezintă cu calitățile povestirii, pierde din precizia ei științifică, iar dacă pe acest plan e în câștig, detaliul riscă să ucidă viața. Într-asta constă însă farmecul ei: toate încercările de a transpune viața pe hârtie sunt niște pariuri stupide.”
Armand Lanoux a scris prima variantă a acestei biografii în 1954 când Emile Zola, deși foarte cunoscut în Franța și în străinătate, nu avea reputația pe care ulterior a căpătat-o. Au rebuit să treacă mai bine de șase decenii de la moartea lui Zola până când valoarea operei sale să fie recunoscută, să fie publicată în ediții de lux sau în ediții simple, până când scriitorul să fie comparat cu marele Balzac. Cartea de față reprezintă cea de-a doua variantă a biografiei lui Zola, o biografie ce ține cont de ”ciudata viață post-mortem a scriitorului”, în care nu se dorește o separare a ”omului Zola” de ”eroul Zola”, de omul ”preocupat de cele două căsnicii, de copiii săi, de trandafirii și tirajele cărților sale, ca și de Academia Franceză, un nevropat care detesta gloata și furtuna, un miop, naiv și totodată șmecher, tot visând o lume mai bine organizată, gata să ia atitudine față de orice nedreptate până la cea din urmă suflare, un om care ura iubind”.
Emile Zola

Emile-Edouard-Charles-Antoine Zola s-a născut pe 2 aprilie 1840 la Paris, într-o casă de pe rue Saint-Joseph numărul 10, fiind singurul copil al unui venețian stabilit în Franța, François Zola (Francesco Zola) și a soției sale franțuzoaice, Emilie Aubert. Până a se căsători cu Emilie, italianul Francesco a dus o viață destul de aventuroasă, demnă de un roman: provenit dintr-o familie veche de ofițeri și misionari, a intrat el însuși în rândurile armatei, pe care a părăsit-o atunci când s-a introdus pedeapsa cu bătaia. Liberal, carbonar și francmason, a studiat pentru a deveni inginer, după care a reintrat în armată, în nou înființata Legiune Străină din Alger, unde a lucrat ca magazioner. Îndrăgostit până peste cap de soția unui subofițer german, François a luat din banii armatei nu mai puțin de 1500 de franci pe care i-a depus în gingașele mâini ale iubitei sale, doar-doar aceasta își va părăsi soțul pentru a fi cu el. Numai că respectiva doamnă, o dată banii luați, s-a întors la soțul ei. Lipsa banilor a fost descoperită, suma a fost recuperată, dar cariera militară a lui François a luat sfârșit definitiv. Sosit în Franța pentru a-și face un rost, François se îndrăgostește de Emilie Aubert, fiica unor antreprenori de zugravi, cu 25 de ani mai tânără decât el. Când i se naște copilul, imediat după căsătorie, François avea deja 45 de ani.

Copilăria, școala, întâlnirea cu Paul Cézanne
Micuțul Emile e un copilaș palid și subțirel, se pare că aerul Parisului nu-i prea priește așa că familia se mută în Aix en Provence, unde inginerul François a căpătat un contract cu municipalitatea pentru construcția unui canal. După patru ani petrecuți în Aix, muncind din greu la canalul gândit de el, François se îmbolnăvește de pneumonie și moare în martie 1847.
Cu toate că aleargă în aer liber, Emile tot pirpiriu este, la care se adaugă și dificultăți de vorbire. Primii pași la școală îi face la vîrsta de șapte ani, până la acea dată el neștiind încă alfabetul. Școala Notre-Dame din Aix este o școală fără cine știe ce pretenții și mai ales, ieftină, căci după moartea tatălui, familia Zola se confruntă cu tot felul de procese legate de canal iar veniturile sunt extrem de strâmtorate. La doisprezece ani este transferat la colegiul Bourbon, numit ulterior liceul Mignet, o instituție austeră, unde Emile nu se simte deloc în largul lui, căci are mari carențe educaționale față de noii lui colegi. Greșea mereu pronunția cuvintelor, de exemplu pronunța tautitton în loc de saucisson (cârnat) și accentul lui era diferit. Devine batjocura colegilor care îl tratează cu multă cruzime și de la care încasează pumni, până într-o zi când ”un voinic negru, cu ochii înfundați sub sprâncene, cu pielea brună, cu mers de căruțaș, și nu știu câți ani mai mulți în pumni și în ochi” se interpune între el și hoarda de copii, salvându-l. Este Paul Cézanne. Cei doi devin prieteni, Emile capătă curaj și încredere și dintr-un elev mediocru devine unul premiant la aproape toate materiile. Prieteni de liceu îi vor deveni și un anume Baille, precum și Marguery, fiul unui avocat. Cu Cézanne, mai mare decât el cu un an, Emile face plimbări la țară, citește, discută, merge la teatru. Este cel mai bun prieten al lui. Paradoxal, Cézanne era cel care mai mereu compunea versuri, chiar dacă nu prea originale, pe când Emile se pricepea foarte bine să deseneze, mai bine decât Cézanne!
Aerul curat, scăldatul cu prietenii în râul Arc, plimbările, îl transformă micul Zola într-un tânăr chipeș și cu mușchi. Cu toate acestea, el este însă și un mare timid, unul care începe să sufere de miopie fără să-și dea seama.

Iubirile lui Zola
Despre iubirile de tinerețe ale lui Zola nu se știu prea multe. Se crede că a fost îndrăgostit de Louise Solari, sora mai mică a viitorului sculptor Philippe Solari, care obișnuia să poarte o pălăriuță roz și că această tânără i-ar fi inspirat romanul ”Nana”. Zola nu a negat acest amor dar nici cosumarea lui nu este un lucru cert. În general, nu a avut succes la femei, așa că și-a propus să ajungă ”mare” pentru a cuceri femeile. Toate iubirile pe care le visează să le trăiască se vor regăsi descrise în versurile și în romanele sale.

Liceu, nota zero la bacalaureat și sărăcie
Toată tinerețea lui Zola a fost marcată sărăcie, familia trebuind mereu să se mute în locuințe din ce în ce mai mici, mai ieftine și mai mizere, tot mai aproape de marginea orașului. În februarie 1857, Emile împreună cu mama și bunicul (bunica murise) se mută la Paris în speranța unei vieți mai bune. Aici, intră la liceul Saint-Louis unde nivelul și ritmul lecțiilor predate sunt prea avansate pentru el. Din nou este pus în situația de a se adapta, străinul cel oacheș pus la zid de îngâmfarea colegilor mai bine situați. În plus, cu cât crește, simte și mai acut sărăcia. Se simte înstrăinat, nenorocit și singur, singura mângâiere fiind scrisorile de la Cézanne, rămas în Aix. Devine leneș la învățătură, ajunge printre ultimii din clasă, înteresându-l doar literatura pe care o citea și poemele pe care le scria. Dă examenul scris de bacalaureat la Sorbona unde scrie o teză mediocră, după părerea lui. Când vede însă lista cu rezultatele descoperă uimit că este clasat pe locul... al doilea. La proba orală profesorul examinator nu este convins de prezentarea lui și se încăpățânează să-i dea nota... ”zero”! Încearcă din nou la universitatea din Marsilia dar pică și aici. Are 20 de ani și îi este clar că a cam terminat-o cu studiile și că trebuie să muncească. Fără bacalaureat, Zola se angajează ca funcționar al Vămii, fiind plătit cu infima sumă de 60 de franci pe lună. Urăște mirosul infect al biroului, întunecimea lui și într-o zi renunță să se mai ducă, spre nemulțumirea mamei care, totuși, nu spune nimic. Zola vede însă disperarea mută a mamei și decide să nu mai locuiască cu ea pentru a nu-i fi o povară. Sărac, jerpelit, subțire, disperat, schimbă tot felul de cămăruțe ieftine și mizerabile. Nu are nici un ban așa că nu are cu ce să facă focul în sobă și prinde vrăbii pentru a le prăji și a le mânca. Deseori este dat afară pentru că nu plătește chiria cu lunile. Nu iese din mansarda lui, căci orice pas este un efort prea mare care-l sleiește de puteri. Citește mult pe Michelet, Swift, Hugo, Musset, Montaigne, Shakespeare, fumează pipă și visează. Visează la mâncare, visează la femei... Încearcă să își găsească o nouă slujbă dar, nimic. Unele dintre aceste cămăruțe de la mansardă vor deveni decoruri în romanele sale viitoare. Își duce hainele la Muntele de Pietate, așa că suferă și mai rău de frig, fiind mai mereu bolnav. Beneficiază însă de serviciile unei prostituate, o anume Berthe.
Salvarea vine de la un anume domn Boudet, prieten de demult al tatălui său și membru al Academiei de Medicină, care îi face rost de o slujbă de legător la editura Hachette. Acum are ce mânca dar se poate spune că și-a făcut intrarea în literatură pe ușa din dos.

Întâlnirea cu Pissaro
Cézanne vine la Paris pentru a studia dreptul și pentru a le închide gura părinților. Lui Cézanne nu-i plăcea Parisul, dar acesta era orașul în care trăia prietenul său Emile. Părinții lui Cézanne nu-l înghițeau deloc pe Zola acuzându-l că îl influențează negativ pe fiul lor, împiedicându-l să devină un om respectabil. Așa că Cézanne studia și dreptul dar lua și lecții de desen, pictura fiind adevărata sa pasiune. Dar, deși lua lecții, Cézanne desena prost. Nu era deloc mulțumit de el și izbucnea în adevărate accese de furie. Dar acum, prietenii se aveau unul pe celălalt și profitau cât puteau de timpul liber pentru a face plimbări în natură, ca odinioară. Într-o zi, în La Varenne, l-au cunoscut pe Pissaro, cel despre care Cézanne avea să spună mai târziu că ”dacă ar fi continuat să picteze ca în 1870, ar fi fost cel mai mare dintre noi toți”.

De la versuri la proză. Gazetărie. Primele romane. Gabrielle – soția
În 1863 Zola îl întâlnește pe Georges Clemenceau, unul dintre fondatorii ziarului Le Travail, ostil imperiului, căruia îi dă spre publicare unul din poemele sale. Ziarul nu are viață lungă, el fiind confiscat după doar opt numere iar fondatorii săi arestați pentru instigare la revoltă. Zola dorește să fie totuși publicat de cineva așa că, în același an, își ia inima în dinți și îi trimite șefului său, Louis Hachette, un manuscris cu poeme. Acesta le citește și îl sfătuiește pe Zola să scrie... proză. Ține cont de sfat și scrie o nuvelă, ”Sora săracilor”, pe care Hachette o refuză considerând-o prea plină de revoltă. Oricum, din acest moment, Zola renunță pentru totdeauna de a mai scrie poeme și se îndreaptă exclusiv către proză căci toată mizeria trăită până acum îl fac să-și dorească să reușească în viață cu orice chip. Slujba de la Hachette i-a oferit posibiliatea de a cunoaște personal scriitori ca Duranty, Jules Clarety, Taine, Renan, Littré, Sainte-Beuve, Guizot, Lamartine sau pe idolul său, Michelet. Cîștiga binișor și viitorul părea parcă mai luminos.
În paralel, scria articole de critică literară despre cărțile recent publicate pentru Petit Journal și Le Salut Public din Lyon, fiind plătit la numărul de rânduri. Viața grea pe care a dus-o l-a făcut să acorde mereu banilor o importanță aparte. Acum își poate ajuta și mama așa cum se cuvine.
Muncește mult la ”Confesiunea lui Claude”, un roman în mare parte autobiografic. Eroina, Laurence, nu era alta decât varianta romanescă a prostituatei din viața lui de tânăr, Berthe. Cartea, apărută la editura Lacroix, nu-i aduce cine știe ce venituri.
Emile Zola și soția sa Gabrielle-Coco
În toamna anului 1864, Cézanne i-o prezintă lui Emile pe Gabrielle-Eléonore-Alexandrine Meley, o tânără femeie mai mare cu un an decât el și care nu reprezenta deloc modelul de frumusețe visat de el. Era nepoata unei florărese, o fată din popor – zvonurile spuneau că fusese spălătoreasă, vânzătoare de flori sau cameristă la un hotel. Exact, nu știa nimeni să spună ceva despre viața ei de dinainte de Zola, căci Gabrielle a avut grijă să nu vorbească niciodată despre asta. Zola o considera potrivită pentru el pentru că era o foarte bună gospodină și știa să îi ofere confortul și liniștea de care avea nevoie că să poată scrie. Cei doi se căsătoresc la 31 mai 1870. Gabrielle-Coco va deveni și personaj literar, trăsăturile ei fiind ușor de recunoscut în Henriette Sandoz din ”Opera”. De fapt, toată opera lui este populată de personaje inspirate din oamenii pe care i-a cunoscut.
Faptul că nu demult publicase în ziarul Le Travail, îi aduce lui Zola o percheziție a poliției, acasă și la biroul de la editura Hachette. Este nevoit să-și dea demisia de la editură, nu înainte de a încheia cu aceasta o înțelegere să-i publice următoarele romane. Oricum, nu se mai bucura de prea multă trecere acolo, căci Louis Hachette murise iar succesorii lui îi criticau activitatea. Plănuiește imediat să intre în presă. La acea vreme, ziarele cunoșteau un avânt nemaipomenit iar cel mai cunoscut om din domeniu era Villemessant care crease mai multe ziare, printre care Le Figaro, în 1854, un ziar care ”ataca imperiul în numele reacțiunii legitimiste, al conservatorismului, al societății, al bunei stări și al moravurilor. Bertrand de Jouvenel a dat o frumoasă definiție acestui ziar: un agheazmatar plin de vitriol”, precum și L'Evenement. Reușește să obțină o întâlnire cu Villemessant și-l convinge să-i încredințeze lui rubrica literară din L'Evenement.
La scurt timp, îl întâlnește pe Alphonse Daudet, ”un frumos tânăr blond cu ochii blânzi având un aer visător”.
Curând capătă permisiunea de a scrie despre Salon, locul unde pictorii vremii expuneau și unde nu avea acces oricine. Îi ridică în slăvi pe pictorii din noul val, cei cărora le fuseseră refuzate pânzele și-i ironizează mușcător pe cei acceptați doar datorită relațiilor pe care le au și nu talentului. Printre cei ale căror pânze fuseseră refuzate se numărau Cézanne, Manet, Renoir, Guillemet. Spre furia lui Cézanne, Zola nu-l pomenește deloc în articolele sale. De altfel, tonul articolelor sale a deranjat pe mulți sus-puși care au făcut numeroase plângeri conducerii ziarului. Zola este sfătuit să renunțe la rubrica lui, acesta acceptă doar, din nou, cu condiția ca L'Evenement să-i publice în foileton romanul ”Dorința unei moarte”, roman care nu a avut succes. Se apropie foarte mult de Manet care expune de capul lui într-o incintă închiriată de el, spre enervarea Salonului. Acesta îi face portretul.
Portretul lui Zola pictat de Manet în 1868
I se comandă un foileton de către ziarul Le Messager de Province care să fie inspirat de procesele celebre ale vremii iar în paralel lucrează la un alt roman al său ”Thérèse Raquin”, roman pe care îl numește inițial ”O căsătorie din dragoste”. Romanul a apărut în decembrie 1867 la editura Lacroix în el recunoscându-se influențe din opera fraților Goncourt, din Taine sau din Adolphe Belot și Ernest Daudet. ”Thérèse Raquin” este prima carte coerentă și unitară în proză a lui Zola. El se pricepe și la cum să-și facă publicitate. Mergând pe principiul că important este să se vorbească despre o carte, indiferent dacă în bine sau în rău, el face o înțelegere cu Louis Ulbach de la Le Figaro ca să tune și să fulgere împotriva romanului și Zola să-i dea replica. Astfel, toată lumea află de ”Thérèse Raquin”.
Urmează ”Izbânda familiei Rougon”, în 1870, apărut în foileton în Le Siècle, un ziar de opoziție, căci și romanul este scris împotriva regimului, e romanul unei familii provenită de jos care ajunge în structurile cele mai de sus ale statului, dedându-se la orice pentru aceasta. Când romanul apare și sub formă de carte, la Lacroix, în 14 octobrie 1871, va trece neobservat, singurul care-l remarcă fiind Flaubert, acesta remarcând talentul autorului.
Articolele de presă scrise de Zola sunt în general critice la adresa imperiului, împotriva războiului lui Napoleon al III-lea. Evenimentele revoluționare din timpul Comunei îl scot în stradă unde este îngrozit de asasinatele în masă, comise doar din ura față de burghezie.

Cum scria Zola un roman
Metoda lui Zola de a scrie un roman a rămas aceeași până la sfârșitul vieții:
”Iată cum fac un roman. De fapt nu-l fac eu, ci-l las să se facă singur. Nu știu să inventez fapte: această imaginație îmi lipsește cu desăvârșire... M-am hotărât să nu mă ocup niciodată de subiect. Încep să lucrez la romanul meu fără să știu nici ce evenimente se vor desfăsura în el, nici care personaje vor lua parte, nici începutul, nici care-i va fi sfârșitul. Cunosc numai personajul principal, Rougon sau Macqart... Meditez la temperamentul său, la familia în care s-a născut, la primele sale impresii și la clasa în care am hotărât să-l fac să trăiască...”.
Urmează o perioadă de documentare după care Zola se apucă să ”înnoade toate reminiscențele și toate impresiile împrăștiate. Aproape întotdeauna e o treabă lungă. Dar mă apuc de ea flegmatic și în loc să folosesc imaginația, folosesc logica... Caut consecințele imediate ale celui mai neînsemnat eveniment, care apare în mod logic, firesc, inevitabil, din caracterul și din situația personajelor mele. Uneori, nu sunt decât două fire de înnodat, trebuie dedusă una din cele mai simple consecințe și totuși nu reușesc s-o scot la capăt... Atunci, nu mă mai gândesc la asta pentru că știu că e o pierdere de vreme... Într-o bună dimineață, când mănânc gândindu-mă la altceva, dintr-o dată cele două fire se înnoadă... Atunci, un val de lumină inundă tot romanul...”.
Zola scria cam trei, patru, cinci pagini pe zi, cu puține ștersături și retușuri.

Insucces și acuzații
Romanul ”Haita” a apărut în septembrie 1871, în foileton, în ziarul La Cloche. Și acest roman deranjează, denunțurile curgând pe biroul procurorului Republicii, cel care se ocupa și de moralitatea tuturor aparițiilor editoriale. În aceste denunțuri, Zola era acuzat de pornografie, obscenitate, imoralitate... S-ar părea că romanele sale sunt un pic prea înaintea vremurilor prin personajele sale înclinate spre aventuri, cu dorințe senzuale etalate, cu un caracter lipsit de scrupule, dar și prin faptul de a ataca o întreagă clasă socială, un întreg regim. De obscenitate mai fuseseră acuzate și opere precum ”Florile răului” de Beaudelaire, sau ”Madame Bovary” pentru care Flaubert a trecut chiar printr-un proces. Zola luptă pentru a-și apăra romanul, se alege cu apelative ca porc sau proxenet, zarva iscată neservindu-l deloc, căci nu se vor vinde decât o mie de exemplare.
Insuccesul scrierilor sale îi golește buzunarele, mama sa fiind mereu nevoită să depună obiecte la Muntele de Pietate. El însuși nu mai are pe el decât un singur rând de haine și acelea ponosite. Lacroix dă faliment așa că este nevoit să-și găsească un alt editor, pe Charpentier, care îi publică ”Pântecele Parisului”.
Între Zola și Flaubert se leagă o strânsă prietenie, deși autorul lui ”Madame Bovary” era cu 19 ani mai mare decțt dânsul. Împreună cu Alphonse Daudet se întâlnesc la Goncourt acasă unde discută, se ceartă, dezbat pe brobleme artistice. Toți încercaseră să-și facă un nume în teatru dar piesele lor înregistraseră numai eșecuri. Deși și-l dorește cu ardoare, succesul nu vrea să apară deloc în viața lui Zola, nici ca scriitor. Nu se întâmplă nici după apariția, la Charpentier, a romanului ”Cucerirea orașului Plassans”, în iunie 1874.

În sfârșit... succesul
A urmat ”Greșeala abatelui Mouret” în 1875, roman care nu i-a plăcut deloc lui Flaubert dar l-a entuziasmat pe Stéphane Mallarmé. Mai mult, romanul a plăcut și publicului.
În ”Gervaise”, Zola dă viață celui mai sofisticat personaj al său de până atunci – femeia din popor. Este un roamn al celor de jos, un roman al obidiților, cu personaje alcoolice, trăind la limita dintre viață și moarte. Publicarea lui în foileton, in 1876, este întreruptă de numeroasele proteste privind moralitatea lui îndoielnică. Un alt ziar, cu un director mai curajos, reia publicarea. Protestele nu mai contenesc, lui Zola i se pune eticheta de socialist. Comentariile acerbe și scandalul vând cartea, apărută și în volum, doi ani mai târziu. ”Gervaise” nu-i place deoc lui Victor Hugo care, de altfel, îl aprecia pe Zola, căci prea pune pe tapet toate mizeriile la care se dedau săracii pentru a trăi. Acesta este romanul care îl transformă pe Zola în cel mai cunoscut scriitor al Franței al momentului. Imediat, încep să curgă și banii. Își permite să cumpere o casă la Médan, una care să-i amintească de vremea copilăriei.
Emile Zola
Când publică ”O pagină de dragoste”, tot în 1878, este conștient că nu se ridică la nivelul lui ”Gervaise”, dar nu își face probleme, căci are deja în minte schița unei alte capodopere, ”Nana”. Pentru ”Nana”, treaba se dovedește a fi una mult mai complicată, mai ales că Zola nu cunoaște lumea actrițelor întreținute de unii sau de alții, locuințele lor senzuale, sau modul de lucru al prostituatelor de pe stradă. Așa că apelează la prieteni pentru a-l introduce în această lume total necunoscută până atunci, apoi colindă străzile deocheate pentru a observa cum își agață prostituatele clienții, de unde castul Zola se retrage repede și roșind ori de câte ori vreuna din aceste fete ale nopții încearcă să i se ofere. Toate acestea se întâmplă spre disperarea soției care nu înghite deloc plecările lui nocturne, chiar dacă știe că sunt pentru documentare. Zola află o multitudine de povești și scene, unele dintre ele regăsindu-se mai apoi în roman. Succesul îi asigură acum publicarea ”Nanei” în foileton, ziarele întrecându-se cu oferte. Romanul apare în octombrie 1879 în ziarul Voltaire iar succesul este imens, mai ales că tot Parisul fusese umplut anterior cu afișe publicitare. Lipsa de pudoare a romanului îl încântă pe Flaubert. Mai ales că erotismul din ”Nana” este o transpunere în literatură a ceea ce Zola nu a trăit niciodată în realitate. Toate aceste iubiri deșănțate, Zola nu le-a cunoscut, căci el nu seamănă deloc cu prietenul său, Maupassant, care nu ierta nici o fetișcană disponibilă în drumul spre casă sau oriunde aiurea.
Iată că la 40 de ani, Zola este un scriitor de succes recunoscut pe stradă. Încep să vină bani și din republicarea operelor sale din tinerețe. Se fac și reprezentări teatrale după unele romane care, la rândul lor, produc bani. Acum, Zola este celebru și bogat. Cu toate că apreciază banii, căci știe ce înseamnă să nu-i ai, aceștia nu-i iau capul. Rămâne un om cu picioarele bine înfipte în pământ, este generos cu prietenii săi, cheltuiește fără zgârcenie, mănâncă bine și se îmbracă elegant. Cea mai mare bucurie a lui sunt tirajele în creștere, căci asta însemnă recunoașterea valorii sale de scriitor de către public. Rămâne un pătimaș și un veșnic revoltat. Ziarele îi publică articolele care mereu tună și fulgeră împotriva societății corupte, împotriva politicienilor... împotriva tuturor.
O dată cu succesul se înmulțesc și dușmanii. Unul dintre ei este chiar Edmond de Goncourt care devine invidios și nu se ferește să-l numească arivist sau să-l declare prea satisfăcut de propria faimă. Așa se face că, în 1882, când îi apare ”Pot-Bouille”, Zola se pomenește cu o droaie de procese din partea unor oameni ale căror nume se află pomenite, întâmplător, în roman. Personajele care le poartă numele nu sunt deloc măgulitoare, romanul fiind, în general, o critică la adresa burghezilor. Tribunalul îl condamnă pe autor să schimbe numele personajelor sale.
Deși are succes, Zola este un om trist: suferă după Flaubert, bătrânul care l-a apreciat mereu și care a murit de curând; după mama sa, moartă recent și ea; după copiii pe care toată viața și i-a dorit dar pe care Gabrielle nu a reușit niciodată să-i nască. Castul Zola respinge avansurile actrițelor care joacă în piesele roamnelor sale, nu este genul acela de bărbat. Singura și adevărata lui evadare este scrisul, nu poate dacă nu scrie în fiecare zi.
Scrie ”La Paradisul femeilor”, un roman în care se vede influența Socialismului și în care descrie, aproape ca o premoniție, expansiunea marilor magazine care ucid pe micii întreprinzători, urmate de conflictele sociale specifice. Scrie apoi ”Bucuria de a trăi”, dedicat lui Flaubert, al cărui personaj principal suferă de nevroză și de o spaimă cumplită de moarte, aceasta fiind starea prin care trecea și Zola.
Urmează ”Germinal”, considerat romanul – capodoperă al lui Zola, pentru care se documentează foarte bine, căci își propune să reflecte cât mai bine problemele cu care se confruntă muncitorii. Pentru aceasta, participă la o grevă a minerilor, află tot ce se poate despre scăderea salariilor acestora camuflată în consolidarea minelor. Intră în mine, la cinci sute de metri sub pământ, unde îi vede pe mineri la lucru în condiții execrabile, cu picioarele în apă, apă care le curge pe capete, întunericul, aerul insuficient. Încearcă să înțeleagă filosofia minei, citește economie, îl citește pe Marx.
Apariția romanului ”Opera”, în 1885, ale cărui personaje sunt inspirate de prietenii săi pictori ca Manet sau Cézanne, provoacă ruptura prieteniei de-o viață dintre el și Cézanne. Acesta din urmă se regăsește prea mult în personajul Claude Lantier, un mare pictor, dar unul ratat și se simte lovit în orgoliu, trădat.
Socialismul și succesul lui Zola nu convin deloc dreptei literare, din care fac parte și prietenii săi Alphonse Daudet și Edmond de Goncourt, care încep să îl atace desființându-i noul roman ”Țarina”, printr-un manifest public în Le Figaro, semnat alături de alți scriitori ai momentului. Peste mai mulți ani semnatarii se vor rușina de fapta lor și-și vor cere scuze. Singurul care are cuvinte de apreciere pentru ”Țarina” este poetul Mallarmé.

Jeanne Rozerot - o iubire târzie
În 1888 Zola are 48 de ani, s-a îngrășat foarte mult, are numeroase probleme de sănătate, este nefericit. Singurul moment de relaxare al zilei este cântecul lenjeresei angajate de soția sa care se aude din camera unde tânăra lucrează. Numele ei este Jeanne-Sophie-Adèle Rozerot, este originară din Burgundia  și este înaltă, suplă, brunetă, cu ochii mari și blânzi. Este fiica unui morar. Zola se îndrăgostește iremediabil. Jeanne este măgulită că a atras atenția maestrului iar Zola este fericit că tânăra acceptă dragostea unui moș ca el, căci diferența de vârstă dintre ei este enormă: 27 de ani! Scriitorul o instalează pe Jeanne într-un apartament spațios de pe rue de Sainte-Lazare, la numărul 66. Deși are mustrări de conștiință că o înșeală pe devotata lui Gabrielle-Coco, nu se poate abține să nu se plimbe cu Jeanne prin tot Parisul și să-și afișeze fericirea. Gabrielle e nebună de gelozie. De dragul lui Jeanne, Zola face mai multă mișcare, ține dietă, slăbește, arată cu zece ani mai tânăr. Pasionat de fotografie, își imortalizează mereu iubita pe peliculă, precum și epoca în care trăiește. Pentru ea înfruntă întreaga opinie publică. Tacit, prietenii îl aprobă. Tot erotismul din vitoarele romane se estompează, acum Zola îl trăiește.
Jeanne Rozerot
Jeanne o naște pe Denise la 20 septembrie 1889, bucuria lui Zola fiind nemărginită: în sfârșit, un copil! Doi ani mai târziu, i se naște și cel de-al doilea copil, micuțul Jacques. De acum înainte, Zola se împarte între cele două femei din viața sa, având grijă ca nici una să nu ducă lipsă de nimic. Încet-încet, Gabrielle acceptă situația și-i primește pe cei doi copii pe lângă ea, participând și ea la educația și viitorul lor. După moartea scriitorului, Gabrielle va accepta ca cei doi copii să poarte numele de Emile-Zola, cu liniuță între ele. Denise Emile-Zola va deveni soția lui Maurice Le Blond, iar Jacques Emile-Zola va deveni doctor.

Zola și Academia Franceză
Zola a fost răsplătit cu Legiunea de Onoare dar și-a dorit mereu să intre și în Academia Franceză. A candidat mereu, ori de câte ori se elibera câte un loc, dar de fiecare dată au fost aleși alți candidați, spre amuzamentul detractorilor săi. În total, Zola a candidat pentru Academie de 25 de ori, toate candidaturile fiind depuse înainte de afacerea Dreyfus, căci o dată cu implicarea în celebra afacere, nici nu s-a mai pus problema vreunei candidaturi.

Afacerea Dreyfus
În octombrie 1894 Zola pleacă într-o călătorie de documentare pentru romanele sale în Italia, țara tatălui său. Dacă în Franța este mereu contestat, aici lucrurile stau exact pe dos. Este primit cu mare fast, este considerat cel mai important scriitor francez în viață. La 15 octobrie 1894, ofițerul Dreyfus, un evreu, este arestat în Franța pentru spionaj în favoarea Germaniei. Zola, aflat în Italia, nu citește ziarele franceze și habar nu are cine este Alfred Dreyfus. Când Zola revine acasă din călătorie, Dreyfus fusese deja condamnat în urma unui proces rapid, ținut cu ușile închise la Statul Major al Armatei, totul fiind ținut secret, de la acuzații până la dovezi. Lui Dreyfus i se iau gradele și este deportat în Guyana, unde, în lanțuri, este păzit și zi noapte. Pe la întâlnirile literare la care merge, Zola nu aude decât de acest Dreyfus și de cum acesta a susținut până în ultimul moment că ar fi nevinovat. Familia deportatului face tot posibilul pentru ca acesta să aibă parte de o revizuire a procesului. Zola citește scrisorile pline de durere ale lui Dreyfus către soția sa și simte că cineva trebuie să ia atitudine. Căci așa este Zola: mereu se revoltă impotriva oricărei nedreptăți. L-a apărat pe Manet când atât el cât și opera sa au fost batjocoriți, a făcut tot ce a putut pentru un tânăr scriitor, Desprez, condamnat la o lună închisoare pentru un roman. Până să reușească Zola ceva însă, Desprez s-a sinucis. Zola percepea aceste morți ca pe crime ale sistemului, ale celor mulți și puternici împotriva individului lipsit de mijloace de apărare. Cam așa a fost și cu afacerea Dreyfus: din dorința de a lupta contra oricărei nedreptăți, din dorința de a se afla adevărul, chiar dacă este unul deranjant, Zola hotărăște să se implice, oricare ar fi costurile. Este un scriitor cunoscut și armele sale sunt cuvintele.
De aici treburile devin tot mai încurcate, cu o mulțime de actori mai mici sau mai mari, peste tot plutește un aer de conspirație, certe fiind doar cele două tabere adverse: pe de o parte Dreyfus, având de partea lui pe Zola, Georges Clemenceau și majoritatea intelectualilor vremii, convinși de nevinovăția lui și de cealaltă parte, Armata Franței susținută de mai toți demnitarii și de întreg poporul francez. Căci poporului nu îi este deloc greu să aleagă între soldații care își dau viața pentru gloria Franței și acest jidov șters care este Dreyfus. Antisemitismul își trăia începuturile.
Pentru a forța mâna justiției militare, Zola și Clemenceau decid apariția acelui celebru articol apărut pe 13 ianuarie 1898 în ziarul L'Aurore, intitulat ”Acuz”. Zola îi scrie conținutul și Clemenceau îi dă titlul. Tonul articolului este atât de vehement, sunt numiți toți cei care au avut de-a face cu procesul lui Dreyfus, fiind acuzați că au măsluit probe, că au făcut mărturii mincinoase, că au ascuns adevărul, încât, mai mult ca sigur, se va lăsa cu un proces pentru defăimare. Acesta era și scopul: un proces civil în care să se aducă vorba despre afacerea Dreyfus, în care martorii ofițeri să fie scoși de sub protecția ușilor închise ale tribunalului militar și să apară în fața poporului. Oamenii își smulg ziarul din mână. Sunt furioși că nenorocitul de Zola ia partea jidanului și nu armatei Franței, cu siguranță că a fost cumpărat de acești evrei mereu plini de bani. Lui Clemenceau i se sparg geamurile casei, se strigă ”La moarte, Zola!”. Aflat la Aix, Cézanne, care este contra lui Dreyfus, este convins că Zola e victima unei farse urâte.
La câteva săptămâni de la apariția articolului, lui Zola i se intentează proces pentru defăimare. Toată Franța fierbe. Afacerea Dreyfus devine afacerea Zola. Președintele Curții cu juri nu admite să se aducă vorba de afacerea Dreyfus căci nu face obiectul procesului. Avocatul apărării reușește cumva să-i facă pe martorii acuzării să se încurce în răspunsuri dar nu este suficient: cei doisprezece jurați au de ales între Zola, un scriitor controversat și armata Franței. Aflarea adevărului parcă nici nu mai contează. Zola pierde procesul și este condamnat la pedeapsa maximă: un an de închisoare plus plata cheltuielilor de judecată, câteva zeci de mii de franci. Are toată Franța împotrivă dar toată străinătatea îl admiră. Este privit ca un erou, un idealist, un David care are curajul să se ia la trântă cu Goliat. Tolstoi își exprimă aprecierea, Marc Twain scrie: ”Curți ecleziastice și militare, compuse din lași, din ipocriți și din lingușitori ai vremii actuale, se pot produce un milion în fiecare an și vor fi, dealtfel. Dar ca să produci o Ioană d'Arc sau un Zola e nevoie de cinci secole!”.
Apărătorii lui Zola fac recurs pe motiv că procesul nu trebuia să fi fost intentat de Ministerul Războiului ca instituție, ci de membrii consiliului de război numiți în articolul ”Acuz”. Se obține astfel casarea sentinței dar lucrurile nu se opresc aici, căci lui Zola i se intentează un nou proces, de această dată de respectivii ofițeri direct calomniați. Clemenceau simte că lucrurile pot să meargă la fel de prost ca în primul proces și îl sfătuiește pe Zola să părăsească Franța, cel puțin până când vor reuși să facă lucrurile să meargă în direcția dorită. Numai lipsa acuzatului ar face ca ritmul procesului să fie unul mai lent și să mai dea puțin răgaz ca apărătorii lui Dreyfus să-și mai strângă rândurile. Deși Zola preferă să facă închisoare, înțelege că nu e vorba doar despre el acolo și la 18 iulie 1898, având ochii în lacrimi, pleacă în Anglia. Lipsa lui este imediat observată, polițiștii îl caută peste tot. Calomnierea lui continuă și în lipsă: i se scotocește în trecut și se bate monedă pe episodul în care tatăl său șterpelise bani din fondurile armatei, i se retrage Legiunea de Onoare. La urma urmei, acest Zola nu e decât pe jumătate francez, iar cetățenia a primit-o abia la vârsta de 22 de ani. În tot acest timp, Dreyfus, care nu are acces la presă, habar n-are ce se întâmplă.
Procesul continuă greoi din cauza procedurilor, toți au nervii întinși la maximum. Încet-încet, sunt scoase la iveală probele insuficiente împotriva lui Dreyfus, autenticitatea lor îndoielnică și recunoscută cu jumătate de gură de cei implicați, obligând Curtea ca, la 3 iunie 1899, să anuleze sentința de deportare dată în 1894 și să-l retrimită pe acesta din nou în fața Consiliului de război, pentru un nou proces. Adevărul triumfase. Zola, după aproape un an de exil, se poate întoarce în Franța. Nu mai vrea decât să se liniștească și să-și vadă de cărțile sale. În luna decembrie a aceluiași an, în locuința lui din rue de Bruxelles, Zola primește vizita ofițerului Dreyfus și a soției sale, veniți să-i mulțumească. Este pentru prima oară când cei doi se întâlnesc față în față.
Guvernul vrea afacerea încheiată cât mai repede și-i propune lui Dreyfus o grațiere. Ștersul Dreyfus acceptă, spre stupoarea și enervarea tuturor apărătorilor săi, căci grațierea presupune și o recunoaștere a vinovăției. Ori, nu pentru asta luptaseră ei ani de zile, nu pentru asta își ridicaseră ei întreaga Franță în cap. Numai că Dreyfus vrea și el liniște. În cele din urmă, acesta va fi reprimit în rândurile armatei unde va avea o carieră lipsită de importanță și va muri, în 1935, în patul lui, înconjurat de familie.
Lui Zola i se va returna Legiunea de Onoare dar nu o va mai purta niciodată.

Moarte accidentală sau asasinat politic?
Duminică, 28 septembrie 1902, Zola și soția se întorc la Paris, în locuința de pe rue de Bruxelles, după ce au petrecut vara la Médan. Observă că șemineul nu prea funcționează, coșul nu trage cum trebuie. Cheamă un sobar care remediază problema și amândoi merg la culcare. Peste noapte lui Gabrielle i se face rău, îi este rău și lui Zola și câinelui. Hotărăsc să nu își facă prea multe griji, probabil au mâncat ceva stricat. Zola simte nevoie de aer, vrea să deschidă fereastra dar Gabrielle îl dojenește, nu vrea ca el să răcească. Atunci vrea să sune după servitori, dar cade fără cunoștință.
A doua zi dimineață, văzând că trece de ora nouă și că nici unul dintre stăpânii casei nu își face apariția, servitorii merg să bată la ușa acestora. Cum nu primesc nici un răspuns, trimit după un lăcătuș care sparge încuietoarea și intră cu forța. Doamna Zola horcăie pe pat iar scriitorul este prăbușit la pământ. Este cald încă, dar este mort. Sunt chemați de urgență doctori cu oxigen, i se face respirație artificială, dar degeaba. Un polițist observă că șemineul este înfundat cu moloz. Așadar, intoxicație cu monoxid de carbon. Gabrielle este dusă la un sanatoriu unde își revine abia pe la amiază. I se ascunde ceea ce tot Parisul deja știe: Zola este mort! Se vorbește atât despre sinucidere cât și despre otrăvire.
Ancheta concluzionează repede: moarte accidentală. Nimeni nu este pus sub acuzare. Și totuși, un șemineu poate fi înfundat și în mod voit. Prietenii vin să îl vegheze, printre aceștia aflându-se și Dreyfus. O săptămână mai târziu, pe 5 octombrie 1902, cel mai cunoscut scriitor al Franței al acelor timpuri este înmormântat la cimitirul Montmartre. Cortegiul funerar pleacă de pe rue de Bruxelles însoțit de o companie a regimentului 28 care dă onorul. La cimitir se țin trei discursuri: al ministrului Instrucțiunilor Publice, al președintelui Societății oamenilor de litere și al lui Anatole France. Nerecunoscut de nimeni, este prezent și Dreyfus.
Moartea lui Zola a rămas un mister. La 51 de ani de la sfârșitul tragic al scriitorului, jurnalistul Jean Bedel publică în ziarul Libération un fel de anchetă proprie. Un cititor de-al ziarului, un anume domn Haquin, își amintește atunci de o veche cunoștință de-a sa, un sobar, care, cu mulți ani în urmă, mai exact în 1927, la o discuție despre Zola, îi făcuse o mărturisire, la adăpostul prescrierii faptelor: în ziua de 28 septembrie 1902, curățând coșul vecinilor de pe rue de Bruxelles, a reperat pe acoperiș și coșul familiei Zola pe care l-a înfundat. A doua zi foarte devreme, s-a suit din nou pe acoperiș și l-a desfundat la loc, fără ca cineva să bage de seamă. Ce s-a întâmplat în rest nici nu trebuia să mai spună. Fiul scriitorului, Jacques Emile-Zola, s-a declarat convins de adevărul celor mărturisite, mai ales că arhivele familiei sale conțineau mii de mesaje de amenințare cu moartea ca urmare a implicării în afacerea Dreyfus. În 1901 chiar fusese găsită o bombă artizanală sub portalul casei. De mai multe ori poliția fusese nevoită să-l protejeze pe Zola de mulțimile furioase. S-ar pune atunci întrebarea de ce poliția franceză a mers pe varianta morții accidentale? Răspunsul ar fi că guvernul francez a preferat această soluționare pentru a nu periclita liniștea abia instituită. Un asasinat politic i-ar fi asmuțit din nou unii împotriva celorlalți, pe apărătorii lui Dreyfus și pe apărătorii armatei.
În 1908 trupul lui Zola a fost mutat în Panteonul Franței în aceeași aripă în care odihnește și Victor Hugo. Atunci, Georges Clemenceau avea să spună în discursul lui: ”Au existat oameni care să le reziste regilor celor mai puternici; au existat foarte puțini oameni care să reziste gloatelor... care să îndrăznească, atunci când se pretinde un da, să ridice capul și să spună nu”.
You may also like
Jeanne Rozerot cu mandolină - fotografiată de Emile Zola
Emile Zola
Denise Emile-Zola fotografiată de tatăl ei
Emile Zola și cei doi copii ai săi, Denise și Jacques
Emile Zola și Jeanne Rozerot
Emile Zola și cei doi copii ai săi, Denise și Jacques
Emile Zola, Jeanne și cei doi copii în 1900
Jacques Emile-Zola
Jeanne Rozerot
Emile Zola în timpul priveghiului
Mormântul lui Emile Zola din cimitirul Montmartre

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu