vineri, 24 iulie 2015

”Cain”, de José Saramago (Jurnal de lectură)

Editura Polirom 2014
”Îndoiala e privilegiul celor care trăiesc mult.”
”Istoria oamenilor este istoria neînțelegerilor lor cu dumnezeu, nici el nu ne înțelege pe noi, nici noi nu îl înțelegem pe el.”
La moartea lui José Saramago, în 2010, Biserica Catolică i-a refuzat scriitorului defunct orice ceremonie religioasă care s-ar fi cuvenit oricărui catolic trecut la cele veșnice. Asta te face să te întrebi, dacă nu ești deja în temă, ce ar fi putut scrie Saramago, atât de grav în cărțile lui, încât să devină un proscris de neiertat pentru Biserică. Așa că am luat să citesc una din cărțile lui, cu un titlu care ar fi putut avea legătură cu religia, anume ”Cain”, un roman de mici dimensiuni, dar cât se poate de edificator.
În ”Cain”, José Saramago nu face altceva decât să confere oamenilor biblici, cum este Adam, Eva, Cain, Abel sau Avraam, nimic mai mult decât latura lor firească, aceea umană, la propriu, aceasta însemnând că ei pot avea dorințe, îndoieli, nevoi de satisfăcut, sentimente de iubire și ură, invidie sau răzbunare. El își imaginează călătoria prin lume a lui Cain, ucigașul fratelui său Abel, pedepsit de Dumnezeu să ducă o viață de pribegie. Astfel Cain, trăind în mai multe prezenturi paralele, ajunge să fie martor la înfăptuirea jertfei lui Avraam, la confuzia și disperarea generală de după amestecul limbilor oamenilor care au construit turnul Babel, la distrugerea prin foc și pucioasă a Sodomei și Gomorei, la făurirea vițelului de aur la poalele muntelui Sinai, la cucerirea Ierhonului, sau la venirea potopului. În urma acestor priveliști, Cain, aflat într-o rivalitate puternică cu Dumnezeu, trage concluzia că El poate fi crud, poate greși, că nu este de încredere, este ranchiunos, că poate face atât bine cât și rău, mai mult, că este nebun, reproșându-i mereu că El este cauza tuturor acestor nenorociri.
O interpretare personală a lui Saramago, uneori cu umor, a unor episoade biblice, în care timpul este relativ și în care cititorul rămâne cu impresia că lumea este aceeași încă de la facerea ei, că nimic nu s-a schimbat. Poate cea mai amuzantă secvență este aceea în care Cain, îi dă lecții de fizică lui Dumnezeu prin care îi explică cum că arca lui Noe, construită după indicațiile Lui, într-o vale și departe de orice apă, nu va pluti în veci ci va sfârși înecată, cu toate viețuitoarele pe care le găzduiește căci, conform principiului lui Arhimede, bărcile plutesc doar datorită faptului că ”toate corpurile scufundate într-un lichid primesc un impuls de jos în sus cu o forță egală cu greutatea volumului dislocat de un corp”. Așa că Dumnezeu este nevoit să mute imensa arcă lângă o apă.
Ei bine, așa ceva n-avea cum să fie pe placul Bisericii, e de înțeles asta, mai ales că romanul a apărut în 2009, cu doar un an înainte de moartea scriitorului. Nu e de înțeles de ce nu i-a considerat lucrările așa cum sunt de fapt: literatură. Lumea literară a fost mult mai rezonabilă, prețuindu-i stilul inconfundabil, curajul de a se lega de subiecte sensibile și originalitatea, acordându-i Nobelul pentru literatură în 1998. Mai mult ca sigur că spiritului liber al lui José Saramago oricum nu i-a păsat de ”pedeapsa” aplicată.

Ca o ultimă observație, toate numele proprii din roman, inclusiv cel al lui Dumnezeu, sunt scrise cu miniscule, ceea ce poate fi interpretat cel puțin în două feluri: ori din dorința de a reduce monumentalele personaje la unele lipsite de orice importanță, ori poate dintr-un soi de eschivare, că poate nici nu e vorba de acel Dumnezeu și de acel Cain, deși totul indică exact contrariul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu